Timpuri de demult, întâmplări mărunte, dar încă vii.
Sfârșitul iernii e întotdeauna urât și parcă nu se mai termină. Vrei să împingi timpul, să accelerezi mersul lumii, al soarelui, al zilelor. E acea perioadă amestecată, de tranzit, când pe vreme de noapte pământul e bocnă, iar ziua te înnoroiezi în mâzga și glodul dezghețat din curte sau de pe uliță. E timpul în care fructele de peste iarnă s-au terminat, au mai rămas ceva uscături de mere în pod, dar și alea năpădite de gărgărițe dacă nu au trecut prin fum, câteva nuci uitate prin colțuri sau crăpături și destule grăunțe de porumb pentru floricele sau cucoșei, cum se zice pe la noi. De altfel, singurele delicii îndulcitoare ar fi, înafara biscuiților sau eugenii-lor de la alimentara satului, clătitele unse cu ceva gem sau chiar turtele în ulei coapte tihnit în tigaie și presărate cu oleacă de zahar. Cum nu ai deprins prea tare gustul prăjiturilor de la cofetăria de oraș, rămâi, mai degrabă, pentru toată viața, cu dorul acestei chemări decât cu dorința de a degusta mai știu eu ce amestecuri de arome sofisticate.
Timpuri de demult, crâmpeie de viață, încă persistente.
Ritualul de duminică cuprinde obligatoriu mersul, dimineața, la biblioteca satului. La biserică se înfățișau doar babe și moșnegi, printre care și bunicii mei. În acel spațiu se întâmplau niște chestii retrograde, ciudate, care nu erau de nasul nostru, mai ales că de la școală primisem și consemnul să nu călcăm pe acolo. Ni se inocula, pe o logică a disjuncției, la modă atunci, că o cale trebuia înlocuită cu o alta, sigura izbăvitoare și iluminatoare; nu se puteau accepta ambele posibilități, continuități sau împletiri dintre acestea. Era vremea unei singure variante, impusă de alții, fără alegeri, fără rest. Dacă nu invoc experiența bisericească din copilărie, asta se explică pentru că ea nu a existat în economia formării mele decât ca o formă ilicită, exotică, „vinovată”, consumată, ce-i drept, în „masă”, oarecum la vedere, cu ocazia unor mari sărbători precum Învierea, Crăciunul sau alte prilejuri cum ar fi nunți, hramuri, înmormântări intempestive la care nu puteai lipsi (o rudă, un învățător sau chiar un coleg de școală călcat de mașină).
Timpuri de demult, fărâme de zile, dar semnificative.
Așadar, biblioteca. Era situată în vechea casă parohială, confiscată de puternicii zilei, în care, într-o altă cameră, stătea bătrâna domnișoară învățătoare, cu nume și accent de rusoaică, aflată acum la pensie. Biblioteca ocupa vreo două odăi și un hol de primire și cuprindea rafturi de cărți până spre tavan. Erau volume de toate felurile, mai vechi sau mai noi, mai groase sau mai subțiri, cu coperte când desprinse, când roase sau chiar neatinse, de literatură sau de știință, pentru toate vârstele și poftele. Amfitrioana acestui loc a fost, decenii de-a rândul, o doamnă primitoare, știutoare și îndrumătoare în cele ale lecturii, Elena Scarlat, soția profesorului de biologie. Nu pot să uit deliciul căutării, al aflării unor noi titluri sau nume, de la cele indicate de către profesori, la cele sugerate de bibliotecară dar și identificate pe cont propriu. Mari descoperiri nu puteai avea atunci: doar prin ceea ce îți puneau în față profesorii la școală sau încercai de unul singur pe dealuri, prin hârtoape, prin lunci sau prin câmpii. Odăile cu cărți aveau o topografie a lor, cu labirinturi și cotloane, cu locuri la vedere sau ascunse, luminate sau întunecate, care s-au imprimat adânc în subconștient și memorie, acestea apărând, în multe vise de mai târziu, în chipuri și structuri metamorfozate, fiind populate, de această dată, de zvârcoliri, arătări, foșnete sau vedenii stranii, pe măsura căutărilor sau obsesiilor vârstei. Nu mai vorbesc de conținutul lor: de la chestii drăguțe și distractive, la cunoscuți corifei ai literaturii universale; de la cărți de aventuri sau polițiste, la volume cu iz reflexiv sau chiar cu turnură metafizică, de la cărțulii gratuite gen „cai verzi pe pereți”, la îndrumare cu folosință practică imediată (de genul, cum să tai pomii, cum să citești o carte, cum să intri în vorbă cu cineva). Oricum, acest spațiu era mai tot timpul aglomerat, ce-i drept mai mult de copii, și a constituit un refugiu fecund de formare, inclusiv în anii de mai târziu, de liceu sau de facultate. Am citit teancuri întregi de cărți, mai puțin din rafturile de sus, unde tronau neatinse niște cărți aproape identice – toate roșii, înalte și groase.
Timpuri de demult, întâmplări nelămurite, dar grăitoare.
Copilăria, văzută din prezent, a fost presărată de unele episoade ce se deslușesc a fi ciudate, destul de greu de lămurit. De pildă, îmi amintesc de elanul și bucuria celor care aproape înrolați mergeau cu munca la colectiv, de zumzetul pregătirii și chemările brigadierilor de cu seară pentru a doua zi, de hotărârea și entuziasmul echipelor ce lucrau pe tarla, pe de o parte, dar și de grija fiecăruia de a se înfrupta din „bunul comun” – ba cu o traistă de știuleți, ba cu o sacoșă de cireșe sau de struguri sau cu o sarsana de puieți de meri din pepiniera ceapeului. Printre acareturile din curte rețin imagini cu căruțe sau juguri de boi abandonate pentru că animalele nu mai erau, de asemenea, pluguri de fer ruginite trase sub umbra merilor bătrâni, o luntre din lemn scorojită în spatele șopronului pentru vacă, unelte felurite care nu aveau nicio noimă, căutare sau întrebuințare. Câte un moș în fapt de seară mai povestea cum a scăpat de închisoare sau șușotea cu cei de-o seamă cu el că nu se poate, vor veni americanii, a auzit el, cu urechile lui, azi dimineață, la un post de radio. Bunicul citea duminica după amiaza din Biblie, ticluind bunicii analfabete mai știu eu ce înțelesuri adânci, dar și din Scânteia, la care era obligat să aibă abonament, bombănind pentru sine că iar e război în Palestina plus alte chestii pe care nu le înțelegeam. Nu eram interesat nici de una, nici de alta, fiind luat cu confecționarea unui galvanometru artizanal, cu magnet și liță din cupru, fapt pentru care profesorul de fizică mi-a dat un zece și m-a scos și în fața careului, spre bucuria mea și a mamei.
Timpuri de demult, rememorări sigure și clare.
Îmi mai aduc aminte de mirosuri, de atingeri, de senzații pe care acum nu le mai pot avea. De pildă, de lâna aspră a ciorapilor din lână, împletiți de bunica, trași direct pe picior, de culoarea mereu maro a tunicii bunicului, de căldura sobei lor de lut, de aburii turtelor coapte pe plită, de pătlăgelele cele mai cărnoase și gustoase cunoscute vreodată din ograda mamei, de jocurile gheții de pe geamuri din diminețile geroase de ianuarie, de mireasma mușchilor sau slăninii afumate de tata în preziua Crăciunului, de torsul pisicii celei negre tolănite pe gâtul meu, de zgomotul sacadat al stativelor din nopțile de iarnă, de mirosul pământului și al viorelelor din primăverile timpurii, de aburii mămăligii răsturnate pe fund tăiată tacticos cu sfoara cea din câlți, de mirosul prafului de pe drum stins de ploaia cea rapidă de vară, de așteptarea și desfătarea rară cu un grătar de pui făcut pe jarul din plită.
Timpuri de demult, necesare și frumoase recuperări.
Pe când eram copil, exista obiceiul iarmarocului săptămânal. N-am idee când se statornicise acest eveniment al satului, dar l-am simțit ca pe ceva venind de demult, ca pe un ritual comunitar natural, normal, cu iz pragmatic și cultural. Se întâlneau în acel perimetru de la marginea satului, de sub dealul Piciorul lui Anton, oameni din tot ținutul văii Jijiei și a Prutului, pentru a vinde ceea ce le prisoseau sau a cumpăra cele necesare în gospodărie. Mărfurile erau produse de ei, nici vorbă de intermediere cum se întâmplă acum („specula” era condamnată programatic și ritos de jurisprudența vremii). Găseai cam așa: unelte agricole de toate soiurile, pui, găini sau oi, împletituri din mlajă sau papură, fierăstraie sau alte scule de tâmplărie, lactate preparate în casă, fructe mai de soi și struguri, bundițe, cojoace sau tunici făcute de mână, ștergare, țolice și lăicere, semințe sau răsaduri, țuică și vin etc. Era un spațiu de schimb de bunuri, uneori marfă contra marfă, dar și de îndeletniciri sau obiceiuri, de bătut palma pentru viitoare lucrări, de băut adălmașul când înțelegerile erau clare, de schimb de bune practici sau de experiență, cum se zice acum. Uneori, își mai făceau veacul pe aici și câțiva țigani de pe la Cozmești, în ideea de a fi arvuniți la câte o nuntă, ce suflau ca niște balauri în niște alămuri imense de se auzea pește șapte sate. Și, bineînțeles, în toată această adunătură se zbenguiau și mulți gură cască sau plozi, printre care și eu.
Timpuri de demult, rememorări edificatoare și necesare.
Nu toate erau bune și frumoase în acele vremuri. Farmecul derivă din faptul că nu știam dedesubturile lumii aceleia și că orice selecție din trecut, făcută în prezent, conduce la o bucurie întremătoare, clarificatoare. Era o perioadă de tranzit, de statornicire a altor reguli, de construire a „omului nou”. Era un timp de confluență paradoxală, de întâlnire a generațiilor care trecuseră prin război, foamete și pușcării cu cele noi, încrezătoare în orizonturile clamate de propagandă. Lumea încă mai era amestecată iar devenirea ei era forțată să meargă într-o singură direcție. Colectivizarea se terminase iar o bună parte din oamenii mai tineri erau atrași ca un magnet de orașul din apropiere. În sat mai erau doar două-trei familii care nu trecuseră la ceapeu, iar cei cu pricina dar și odraslele lor deveniseră o țintă a persiflării și denigrării tuturor. Erau oameni modești, dar truditori, care-și făcuseră o țintă existențială în a-și păstra pământul. Probabil că erau tolerați de regim așa de „sămânță”, ca niște repere exotice, ca necesare exemple ale neascultării și nerealizării. Mulți bărbați făceau naveta la întreprinderi din Iași, în timp ce soțiile lor întrețineau mica gospodărie și grădină sau mimau munca la colectiv. Se construiau case multe, pentru o singură generație, tot din lut, fără baie, dar cu geamlâc, acoperite nu cu stuf, ci cu tablă cu multe zorzoane. Era o epocă a freneziei „înlocuitorilor”, a „substituirii” generalizate: a burgheziei exploatatoare cu clasa muncitoare, a cămășilor făcute din in și borangic cu cele din fibre sintetice, a costumelor din material din lână cu cele din tergal, a untului cu margarina, a florilor din grădină cu cele din plastic, a cafelei cu nechezolul etc. După relativul belșug din anii 70, se instalase încet-încet penuria și lipsurile. Pâinea se găsea doar la oraș, iar cea albă devenise un simbol și un clișeu al bunăstării. Am fost format în cultul salvării prin educație, al puterii cărții de a mă ridica și al transgresării propriei condiții. A merge la oraș, a face o școală acolo (de cele mai multe ori, o „profesională”), a lucra în fabrică, a mânca „o pâine albă”, a locui la bloc era cuvântul de ordine al zilei și semnul evident al realizării. De altfel, puțini dintre copii mai rămâneau la sat, aceștia fiind un exemplu al „declasării”. Era o „forfotă” socială, o destructurare interioară a corpusului social, o țesătură comunitară difuză și haotică, fără relief, fără țel sau orizont clar.
(Notă: textul de mai sus este extensiv, se vor adăuga, de la o zi la alta, pe măsura posibilităților, trudei și nevoințelor rememorative, și alte aduceri aminte).
Regăsesc, în amintirile dumneavoastră, picături din amintirile mele, chiar dacă ne desparte aproape o generaţie. De pildă, în podul bunicilor mei, pe lângă cele câteva „uscături de mere”, nuci şi grăunţe pentru floricele, se mai găsea încă, în această perioadă dintre anotimpuri, şuncă afumată, cu un şorici la care mestecai jumătate din zi şi tot întreg îl înghiţeai. Pe sus, prin pod, mai atârnau şi vreo câţiva struguri chirciţi, nobili, albi şi negri. Printre deliciile de la alimentară, alături de biscuiţii (pe care mi-i cumpăram din cei 2 lei de la bunicul) şi eugeniile a căror cremă maro dădea pe afară, mai era halvaua („brânză de iepure”, glumea bunica). În casă se făceau turte în tigaie, presărate cu zahăr, dar şi mămăligă rece, rămasă de cu seară, coaptă pe plită şi unsă cu magiun („majun”). Sau „tocmăgei”/ „frecăţei” cu lapte (sau cu apă, dacă era post), îndulciţi cu zahăr. Însă, pentru mine, „piesa de rezistenţă” a fost întotdeauna turta. Turta simplă, coaptă direct pe plită. Bine, şi micii colăcei împletiţi cu stângăcie de mâinile mele de copil.
În ceea ce priveşte „experienţa bisericească”, eu chiar pot spune că am beneficiat de aceasta în copilărie, în „ritualul de duminică”, în duminicile din vacanţe, ca şi în multe alte duminici din timpul anului şcolar. Poate şi pentru faptul că eram ceva mai „rebelă”, un spirit puternic „legat” de libertatea gândirii, a cuvântului. Era dificil să-mi „inoculeze” cineva ceva, fără ca eu să nu mă îndoiesc, fără să nu-mi pun o sumedenie de întrebări. În plus, conştientizam cumva în ce lume trăiesc, asta şi pentru că am crescut ascultând, pe ascuns, seara, cu lumina întreruptă de regim sau cu ea stinsă cu intenţie, acolo la bunicii mei, împreună cu ei, „Vocea Americii”. Dar cred că marele nostru noroc, al copiilor de atunci, a fost preotul satului. Aveam în jur de 11 ani când părintele Trandafir a venit, de la Tecuci, în satul bunicilor. El avea 27 de ani. S-a „instalat” la casa parohială cu familia sa – doi copii frumoşi şi o nevastă snoabă şi urâtă („balcâză şi lălâie”, cum ar spune Creangă), cu câteva perechi de mărgele în jurul gâtului, cu toate degetele împodobite de inele mari, cu unghiile şi buzele de un roşu strident, cu nas coroiat şi cu privire acră. La biserică, când mai venea, stătea în partea dreaptă, într-o strană specială, mai mare şi mai ridicată decât celelalte strane, „strana preotesei”. O, Doamne, cum mai păcătuiam chiar de la intrarea în biserică! Ea mă privea pieziş, cu un aer sever, infatuat, iar eu zâmbeam de fiecare dată, pentru că vedeam adunate în coana preoteasă toate stihiile naturii, ba şi pe toate personajele negative din basmele şi poveştile citite (mama vitregă, muma pădurii, zmeoaica, zgripţuroaica etc.). Uneori, mă gândeam că în spatele aspectului bizar s-ar putea ascunde o inimă bună. N-am putut afla asta, pentru că preoteasa nu era deloc comunicativă. Mai târziu, când copiii s-au făcut de mers la şcoală, întreaga familie s-a mutat înapoi la oraş, iar părintele făcea naveta. Prin contrast, părintele era o dulceaţă de om. Nu s-ar putea spune că era neapărat un bărbat frumos. Era scund şi uşor dolofănel, însă avea un chip luminos, o privire copilăroasă, caldă şi senină. Avea şi un pronunţat simţ al umorului fin. Era ca un magnet. Ne adunam cu toţii în jurul lui şi nu ne mai săturam ascultându-i pildele duhovniceşti. Părintele trecea adesea pe la bunicii mei şi-mi lăsa tot felul de cărţi, nu doar bisericeşti. Mai aveam aduse şi de acasă, fie cumpărate, fie împrumutate de la biblioteca şcolii.(Biblioteca din sat, după ce că era ca vai de capul ei, mai era şi departe de centrul satului, al comunei în fapt, într-o vale mocirloasă unde, altminteri, se afla şi şcoala). N-aveam timp să mă plictisesc, când nu eram pe dealuri, prin pădure sau pe coclauri. Desigur, celor câteva zeci de probleme (chiar sute în vacanţa mare) din Gheba le găseam „rezolvarea” cu două zile înainte de începerea şcolii (doar n-avea cine să verifice, în detaliu, temele celor 38 de elevi). Înainte de venirea părintelui, mergeam la biserică de dimineaţă, dar după vreo două ceasuri mă întorceam, singură, acasă. În biserică eram urmărită atent de bunica: să mă închin frumos la icoane, să nu trec prin faţa Sfântului Altar, să fac crucea dreaptă („nu ca o babă adormită”), să împreunez degetele corect, să nu vorbesc în biserică, să cedez locul în strană oamenilor în vârstă, să fiu atentă la ce se spune la Sfânta Evanghelie („că la biserică nu se vine aşa… de gură-cască”) etc. Acasă, după prânz, trebuia să-i povestesc bunicii ce-am înţeles din cele ascultate la biserică. După venirea preotului Trandafir, veneam la biserică cu puţin înainte de ora 10,00, ca să prind „datul Liturghiei” şi stăteam până la sfârşitul slujbei, dornică să ascult predica părintelui. Iar la Sărbători, cine mai era ca mine?! Mai ales la Paşti! Pe la 12 ani conduceam corul copiilor (cei mai mulţi dintre ei trecuseră de 12 ani, ba unii chiar de 14) care cântau Prohodul Domnului. În mijlocul Bisericii preotul, la strana din dreapta dascălul cu corul lui, la strana din stânga noi, copiii. Doar nu vă închipuiţi că e lucru puţin! Responsabilitate în toată regula. Pe la Starea a III-a mă treceau sudorile de teamă ca nu cumva să cânt fals, să râdă preotul ori dascălul de mine (nu mai vorbesc de preoteasă!). Apoi, în Noaptea Învierii cântam „cot la cot” (adică glas la glas) cu dascălul. Aşteptam semnul preotului pentru a spune rugăciunea „Tatăl Nostru”, în faţa Sfântului Altar, iar spre dimineaţă rămâneam fără glas. După puţin somn, mă întorceam la Slujba din Duminica Paştelui. Aveam altă responsabilitate: Crezul.
Ca şi dumneavoastră, îmi amintesc de forfota oamenilor care lucrau la colectiv. La primele ceasuri ale dimineţii brigadierii, cu carneţelele în mâini, făceau prezenţa. Muncitorii se urcau în remorcile camioanelor sau ale tractoarelor care aşteptau în intersecţie. Tot acolo, seara, se întorceau. Trăistuţele de dimineaţă deveneau adevărate sarsanale peste zi, astfel că era mai dificil la coborâre decât la urcare. Mulţi dintre ei aveau copii mai mari care le ieşeau în întâmpinare pentru a le da o mână de ajutor.
Şi împrejurul casei bunicilor mei se găseau diverse obiecte care mi-au reţinut atenţia şi mi-au rămas în minte: o roată din lemn sub un coşar cu păpuşoi, un jug vechi şi nişte hamuri atârnate în dosul unei magazii, oale din lut, unele sparte, altele încă bune în podul de deasupra bucătăriei de vară, o piuă cu-n pilug, încă „în uz”, un ştiubei, vreo două coveţi, un fier de călcat, mare şi greu, cu cărbuni (mă rog, cărbuni nu mai avea de multă vreme). Într-un „chiler”, nelocuit, bunica depozitase stativele (deh, avea acum maşină de cusut „Ileana”). Tot aici se găseau nişte lăzi mari, cu belciuge, unele bune, altele mâncate pe alocuri de cari. Probabil că erau lăzi de zestre. O ladă asemănătoare se afla în magazie. Era plină cu făină de porumb. De fapt îmi amintesc orice colţişor din curtea imensă a bunicilor, din grădina mare ori din via atent îngrijită, orice copăcel, orice cuib de la streaşina casei. În ceea ce-i priveşte pe americani, toată lumea satului ştia: „vin americanii!” După mai mulţi ani, când bunicii mei păşiseră demult în lumea celor drepţi, au venit unii, dar nu erau americani, erau extratereştri (chiar nu glumesc, presa vremii a relatat pe larg despre acest caz care, deşi aparent real, trebuie să recunosc, m-a amuzat).
În rest, aceleaşi senzaţii, mirosuri (probabil simţite/ amintite diferit), aceiaşi ciorapi de lână aspră, dar şi mănuşi cu un deget, boanda mare, cu blăniţă de oaie în interior, a bunicului, bondiţa bunicii, ambele de culoare maro. Putina cu harbujei şi pătlăgele rozalii, mari şi tari, cam sărate şi picante (pe gustul bunicului), era ţinută într-un fel de pivniţă, în fapt o bortă în pământ. Alături era o putină cu varză, o putinică cu brânză de oi şi un butoiaş cu cel mai bun vin, alb. Vinul roşu, de „consum”, era ţinut la suprafaţă, în magazie. Mămăliga se răsturna pe fundul din lemn de două ori pe zi: la prânz şi seara. O, parcă simt mirosul jumărilor scoase de la oală şi puse în tigaie, pe plită! Şi a ouălor fierte, moi, mâncate direct din coajă… Şi a laptelui fiert în ceaunul din care tocmai s-a răsturnat mămăliga. Iată şi pisica! A simţit aromele. Nu-mi dau seama dacă e neagră cu pete albe sau albă cu pete negre. Mă trezeşte în fiecare noapte. Deh, o fi pisică de ţară, dar e educată, se cere afară. Scot capul pe uşă… Nu simt încă miros de primăvară. Mă culc la loc, în aşteptarea anotimpului călduţ.
(Am depănat amintirile mele pe firul amintirilor dumneavoastră. Sper să nu vă fie cu supărare. Totuşi, mă întreb dacă peste 15 ani amintirile-mi vor mai fi la fel de vii.)
Foarte inspirata tema si deosebit de inspiratoare aceste cuvinte atat de frumos asternute…parca simt cum ma invaluie atmosfera de altadata…
Eu am trait si simtit putine din acestea, le stiu mai mult din povesti, insa imi sunt atat de familiare, doar ne tragem din acelasi loc.
Sunt foarte magulit sa citesc ganduri atat de frumoase despre mama…
Astept cu nerabdare si alte rememorari…
Timpuri comune, în care cu mici variații, mă regăsesc. Mă încântă darul vorbirii evocatoare, al reînvierii unor timpuri care m-au plasmat, parțial, căci mă simt în același timp și un rezultat al timpurilor post-ceaușiste. De fapt, ce treabă avea Ceaușescu cu tot acest univers al satului? Nicio treabă, decât aceea de a contribui la distrugerea lui.
Pe d.l profesor Cucoș îl cunosc bine și îl simt la fel de cald și fermecător, ca și universul care reînvie din pana lui… mă rog, cred că scrie la calculator, ca și mine.
Pe d.na Pintilie, nu cred că o cunosc, dar îmi place ce și cum a comentat aici.
Vă mulțumesc, sincer, din inimă, pentru cuvintele voastre care readuc un farmec de care chiar că am nevoie.
Multumim frumos, Parinte Decan Emil Dumea, pentru cuvintele frumoase. Va felicit si eu pentru evocările legate de calatoriile si cautarile spirituale si pentru reflectiile pline de miez si speranta!
Pe firul celor adăugate de dumneavoastră…
Aş putea spune că satul bunicilor mei, deşi se află la limita judeţului Galaţi cu judeţul Vaslui (la 30 km de Bârlad şi la 40 km de Tecuci – pe ruta ocolitoare), era totuşi, la vremurile acelea, unul uşor privilegiat (deh, măcar o parte a lui) din anumite puncte de vedere, dacă ar fi să-l compar cu satele din interiorul aceleiaşi comune, cu cele ale comunelor limitrofe ori cu altele mai îndepărtate. Poate şi pentru faptul că era „mai la treacăt”. Asfaltul începea imediat cum ieşeai din judeţul Vaslui (venind dinspre Tutova) şi continua, fără întreruperi, pe vreo 45 de kilometri, până la Tecuci. E drept că pe vale, pe „partea cealaltă” (chiar aşa îi spuneau oamenii), era o altă lume, lumea cealaltă: râpi cu maluri din lut galben, case mici şi îngrămădite, buruieni înalte, brusturi, scaieţi, cucută, cornuţi şi umbră deasă. Ai fi putut crede că Soarele a semnat contractul numai cu o parte a satului.
Bunicii mei locuiau pe partea cu soare, „la centru”, într-o casă mare, cu odăi înalte, construită de ei (mai la vale de casa bătrânească a bunicii, pe locul căreia acum se afla grădina), învelită cu tablă (prin ’78 sau ’79, dacă-mi aduc bine aminte), cu o curte imensă care avea două rânduri de porţi, cu apă în curte, la robinet. În acest timp al prefacerilor, al „înlocuitorilor” despre care vorbiţi, în curţile celor de pe partea însorită, robinetele cu apă înlocuiau cobiliţele care până atunci apăsaseră greu pe umerii oamenilor în nenumăratele drumuri până la bazinul cu apă. Prispelor din lut le luaseră locul prispe noi, la început din lemn, mai pe urmă din beton. Unele dintre frumoasele cerdace fuseseră închise, iar altele dispăruseră cu totul. Prin odăile „de curat” sau „de musafiri”, ţolicele fuseseră înlocuite cu covoare din iută şi lăicerele de pe pereţi cu carpete (impropriu spus, dar astfel le numeau sătenii) sau cu tablouri, care de care mai kitschoase. Unele sobe din lut, cu plită şi cuptor, au fost dărâmate, iar în locul lor au fost aduse sobe din fier, emailate, pe patru picioare. Şi acestea aveau plită, dar cuptorul era micuţ. Mai aveau şi fum, mai mult în casă decât afară.
Tot în această epocă „frenetică”, bărbaţii de la sat au descoperit maiourile şi chiloţii tetra, iar femeile, chiar şi cele mai în vârstă, furourile (combinezoanele), vopselele de păr şi de obraz.
Ei, în această epocă a „transformărilor înnoitoare”, a surogatelor de toate felurile, se mai năşteau plozi, „printre care şi eu” (☺). În prima zi din an, când oamenii se odihneau după Revelion şi nămeţii erau aproape cât casele, tinerele de la oraş, care se aflau la părinţi de Sărbători, năşteau acolo, cu moaşa, la dispensarul din sat.
Cei mai mulţi dintre oamenii satului mergeau la munca de la C.A.P., dacă nu erau prea bătrâni. Mai înstăriţi în sat erau brigadierii, dar şi cei care lucrau pe tractoare sau pe camioane – deh, o traistă (ori un sac) nu-i totuna cu o remorcă. Aproape toţi plecau de la aceeaşi ceapă cu mămăligă rece, însă, în timp, poate că unii erau mai muncitori decât ceilalţi, alţii mai isteţi ori mai descurcăreţi. Sau poate mai norocoşi. CAP-ul dădea, în fiecare an, celor care doreau, câte o bucată de pământ în folosinţă (vreo câţiva ari de familie). Cei mai bătrâni, pentru că aveau grădini mari în jurul caselor, cultivau acest pământ din câmp cu pepeni (pentru consumul propriei familii, al copiilor şi al nepoţilor de la oraş). Ceilalţi puneau porumb, sfeclă sau floarea-soarelui. Însă cei mai mulţi cultivau o bună bucată cu tutun. Recoltau frunzele verzi, cleioase, le sortau după mărime şi le înşirau pe sfori lungi, cu ajutorul unor andrele speciale, plate, pe care le introduceau în nervurile frunzelor. Şiragurile de frunze erau legate apoi între rame din lemn, aşezate vertical, pentru a se putea usca.
Din păcate, eu n-am beneficiat de „obiceiul iarmarocului săptămânal”. Dacă aveai nevoie de un fierăstrău, de o beschie ori de un purcel, nu puteai să alegi decât între Bârlad şi Tecuci, că doar acolo erau iarmaroace săptămânale. „Adălmaşul” se bea prin curţile oamenilor din sat ori de prin satele învecinate. Însă m-am putut bucura, în schimbul unui tichet (un pătrăţel de hârtie albă, ştampilat, de mărimea unui timbru poştal) de o pâine caldă, mare şi rotundă, delicioasă, de la căruţa CAP-ului, care trecea în fiecare seară prin sat. Înghit în sec.
Doamna Nicoleta Pintilie, rememorările dumneavoastră, redate cu atât talent și acuitate, îmi stârnesc alte și alte amintiri. Remarc anumite constante, confluențe, poate identități de situații, chiar dacă distanța în timp și în spațiu ar putea fi semnificativă. Ceea ce evocați e ca un ecou motivant, aprobator și întăritor, fapt pentru care va mulțumesc.
Există un farmec greu de definit în anii de altădată, farmec pe care însă îl purtăm cu noi ca pe o comoară. Îmi place să cred că şi acum sunt copii care vor păstra în ei amintiri pline de farmec şi culoare, chiar dacă lumea pare mai tehnicizată, mai înclinată să se uite spre beneficiul imediat. Oamenii sunt însă permanent oameni şi vor face din viaţa lor un loc fermecător. M-am întors cu emoţie în acele vremuri, când vedeam lumea cu totul altfel decât azi. Din fericire sunt o fire optimistă şi cred că nu farmecul a dispărut, ci noi am făcut prea mult loc în viaţa noastră grijilor.
Da, Zaraza, ai dreptate, farmecul de alta data poate fi reinviat, depinde de predispozitia noastra prezenta de a ne intoarce in trecut cu bucurie, cu optimism, cum spui. A propos de trecut, eu imi aduc aminte de mama ta (bibliotecara evocata in text) cand era insarcinata si te purta pe tine si, de asemenea, de felul cum te plimba intr-un carucior pentru copii catre scoala. Cred ca era singurul carucior de acest fel din sat…
Noiane de gânduri și amintiri m-au copleșit la citirea acestor rânduri.Trăind în același spațiu, doar în timpuri puțin diferite am multe amintiri comune din care ies pe rând zilele de duminică în care mâncam ca cea mai mare delicatesă brânză cu smântână adusă de la iarmarocul de sub dealul ,,Piciorul lui Anton ”și aud aceeași întrebare,,Dar altceva mai dulce nu este acolo sub deal?”.
Revăd și eu poate aceiași oameni bătrâni, îmbrăcați în negru, care merg, cu fețele senine, spre biserica ce pentru mine ascundea tărâmul misterelor, ce sporea cu fiecare sărbătoare, când erau aprinse în zori toate luminile și de unde se auzea o muzică cum parcă nu am mai auzit niciodată.
Răsare din tumultul amintirilor imaginea cea mai dragă a sufletului meu, răposatul tată, care mergea în fiecare duminică,,în deal”, la un ritual al bărbaților ce stăteau roată și vorbeau cine știe despre ce și pe care îi percepeam ca pe niște uriași în mâinile carora stătea soarta satului.
Nu mai vorbesc despre biblioteca satului, care se mutase la căminul cultural, și care mă atragea ca un magnet în fiecare săptămână și revad și simt cum pipăiam cărțile lucioase albastre și roșii cu nume necunoscute la acea vreme.
Dar cel mai bine îmi amintesc de stejarul uriaș din curtea școlii ,de scena de lemn amenajată, cred la sfârșitul anului școlar, unde dansam niște dansuri populare al căror nume s-a pierdut printre miile de cuvinte pe care le-am învățat ulterior și aud melodiile cântate de modelul vieții mele , învățătorul Popușoi,care ne încuraja și lăcrima în acelați timp.
Mă revăd ingrămădită ,tremurândă în autobuzul care mă ducea rar spre tărâmul mirific al Iașului și totul era așa de mare, de colorat -oameni , blocuri,magazine, toate mă bucurau, mă fermecau . Acum culorile, gusturile sau estompat, rar le mai văd cu aceași intensitate și doar într-un colț al inimii și gândului simt bucuria și lumina ce o simțeam atunci. Această luminiță s-a reaprins la citireafrumoaselor rânduri ale domnului profesor și o lacrimă stă să cadă pentru timpuri, oameni, fapte ce au fost,pe care le-am văzut, trăit în satul copilăriei.
Doamna Mariana Tarcan, evocati intamplari si imagini atat de dragi, de familiare… Sub acel stejar (pe care dl. Scarlat pusese o placa cu un text in care se spunea ca e o ramasita a codrilor seculari din zona) si pe acea scena am recitat si eu, plin de emotii, poezii si am cantat in corul d-lui Ghitun la sfarsit de an scolar, cand primeam cate un premiu si cate o carte…
Doamna Mariana Tarcan, ma surprindeti placut si ma infior cand altcineva pomeneste de ceea ce nu credeam sa mai spuna cineva. Da, branza cu smantana de atunci… Duminica dimineata mama venea cu branza de vaci, dulce, si noi o mancam amestecand-o cu zahar. Branza cu smantana o mancam cu un praf de sare si cu mamaliga, desigur asa era obiceiul peste tot. Ce era dulcele pentru mine atunci? Cele mai dulci erau fructele, multe si felurite. De la coacaz si agris, pana la cais si struguri. Dulcele era acompaniat intotdeauna de arome irezistibile, de parfum si culoare. Si mai erau desigur placintele facute in casa, ca si vestitii cozonaci moldovenesti.
De atunci mi-au ramas dragi stejarii! Mai am in drumul meu, prin orasul care m-a adoptat, doi stejari foarte tineri. Imi place sa caut toamna ghindele cu privirea si nu ma dau in laturi sa mai iau de pe jos „capace” de ghinda neciobite, intregi. Le port o vreme ca pe un talisman din alte vremuri. Astfel reinviem in noi inocenta, puritatea, prin aceste semne ce rezista timpului.