Alocarea unor sume suplimentare de bani pentru educație este oricând binevenită, știut fiind faptul că disponibilizările financiare pentru această activitate au fost întotdeauna deficitare, mai ales dacă acestea vizează veniturile cadrelor didactice care, din punct de vedere simbolic și al cuantumului efectiv, sunt foarte mici. Corpul profesoral are în continuare nevoi și expectanțe ridicate, iar – e fapt știut – prestanța (și) cu cheltuială se ține, noblețea profesiei obligând la „lucruri” costisitoare precum cele pentru informare, formare, îmbrăcăminte, loisir etc. Din păcate, mai mult decât alte straturi profesionale, decalajul dintre nivelul de nevoi și aspirațional, presupus de exercitarea acestui rol, și posibilitățile reale de concretizare este foarte mare, ceea ce conduce la nemulțumiri, frustrații, demotivări evidente.
În ultimii 4 ani, au fost derulate o serie de proiecte de tip POSDRU, vizând formarea și perfecționarea corpului profesoral, iar mulți colegi au beneficiat gratuit de oportunități de formare, dezvoltare și certificare în perspectiva dezvoltării carierei. Ajutorul a constat fie în oferirea unui suport logistic (calculatoare, softuri – de pildă), fie în gratuitatea parcurgerii unor stagii de formare acreditate. Cu circa 10 ani în urmă, chiar ministerul de resort a susținut financiar, prin alocări bugetare speciale, stagii de perfecționare oferite de centre de formare, în special universități.
Programe de sprijin pentru profesori au fost și vor mai fi. Actualul anunț, legat de„oferirea” contravalorii în lei a 150 de euro conduce la o singură interpretare, legată de contextul ivirii lui: campania prezidențială. A instrumentaliza astfel de oportunități și a le „confisca” sau „anexa” la strategiile de campanie politică mi se pare o gesticulație care nu poate stârni decât perplexitate într-o societate care se vrea a fi democratică. Spunem acest lucru din următoarele motive:
- Astfel de oportunități nu trebuie interpretate ca fiind niște daruri, ci niște obligații pe care le au cei care diriguiesc sistemul național de instruire. E în firea lucrurilor ca sistemul însuși să activeze pârghii specifice de creștere și garantare a calității actului didactic, prin punerea la dispoziție a unor resurse ce vizează perfecționarea permanentă a corpului profesoral;
- Sorgintea acestei gratificații nu este evanescentă (nu „cade din cer”), ci este dată de bani co-generați atât la nivel european, cât la nivelul bugetului național (mai întâi, până la aprobarea cererii de rambursare), local, instituțional (adică bani de-ai noștri – prin taxe, impozite, venituri proprii);
- Instanța care „ajută” nu trebuie „personalizată”, adică nu trebuie atribuită unor instituții sau persoane anume (guvernul, prim-ministrul), ci este legată de pârghii cât se poate de identificabile – și, teoretic, neutrale ideologic – de ordin tehnic, comunitar, social;
- Uzanța acestui ajutor nu este unul strict personal, voluntarist, aleatoriu (așa cum metodologia și „clarificările” aduse acesteia sugerează în mod eronat), ci este dirijat dinainte către obiectivele specifice proiectului. Profesorii nu vor fi liberi să facă ce vor cu banii (să cumpere cele trebuincioase copiilor lor, să meargă la munte…), ci îi vor consuma într-un sens anume legat de constrângerile scopurilor programului invocat (birocrația acestor tipuri de proiecte obligă și la o formă de decont și control deosebit de strictă: livrabile, probe ale formărilor, rapoarte într-un format incert , inexistente în acest moment și care vor fi definite peste câteva luni etc.);
- Din punct de vedere procedural, accederea la suma invocată durează și presupune mai multe etape de identificare, structurare (unde este analiza de nevoi?), validare, gratificare a grupului-țință, așa încât e foarte posibil ca supra-normarea să conducă la scurtcircuitări ulterioare ce sunt „ascunse” în momentul anunțării acestei „binefaceri” (a propos: mă întreb, cât poate fi de credibil un program de formare în care publicul-țintă îl constituie întreg personalul didactic din învățământul național,preuniversitar și universitar?!… sau cum pot fi aduse la un numitor comun cursuri sau stagii de formare, atât de variate și diverse, dar care costă taman 700 de lei, nici mai mult, nici mai puțin?);
- Mi se pare că se re-editează, prin acest „program”, acea gesticulație, specifică spațiului nostru, prin care ni se vând „gogoși” sau suntem momiți să alergăm după vrabia din gard, văzând că cea din mână e destul de pipernicită și slabă…;
- În fine, cei care s-au gândit la această „stratagemă” nu iau în calcul următorul fapt: că profesorii, indiferent de nivelul salariilor, au onorabilitatea lor; chiar dacă ne lipsește una-alta, conștiința noastră nu poate fi cumpărată; s-ar putea ca scopul preconizat (în ipoteza – plauzibilă – că ar fi fost așa ceva) să nu conteze sau să se transforme în cu totul alt comportament din partea dascălilor; este păcat că, în viziunea unora, profesorimea este vizată ca o simplă masă de manevră.
PS. Chiar când scriu aceste rânduri, recepționez de la facultate un e-mail (mai precis, vineri, 14 noiembrie 2014, orele 10:08am), prin care sunt înștiințat să merg să semnez nu știu ce listă în vederea primirii acestor bani. Voi merge și voi semna că nu doresc acea sumă (e nevoie și de așa ceva, se pare), neștiind condițiile și pentru ce anume pot beneficia de acei bani. Am nevoie de perfecționare, iar acest lucru îl fac zi de zi, prin efort propriu și, când e cazul, pe banii mei. Iar de votat, voi face asta cum îmi dictează conștiința, așa cum, sunt aproape sigur, vor proceda și sutele de mii de colegi profesori, fie că semnează sau nu acele hârtii…