INTERVIU

Colegul Anton ILICA, prof. univ. dr. la Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad, pregătește o carte cu interviuri luate pedagogilor din România. Iată răspunsurile mele la întrebările adresate de domnia sa:

 

  1. Apreciați, în contextul educațional actual, că PEDAGOGIA are statutul de știință a educației generale (sau poate numai a educației școlare)?

 

Răspuns: Cred că pedagogia, ca încercare teoretică de a explica și proiecta,  vizează procesul educațional global, integral, pentru toate vârstele, în multiple circumstanțe, chiar dacă termenul (pais, paidos= copil, agogé= a conduce) ar trimite, chipurile, la vârstele timpurii. Educația realizată prin școală este doar unul dintre contexte, alături de altele (familie, comunitate, prin sine însuși). Pedagogia se centrează pe tot ce conduce la sporirea ființei prin educație, auto-responsabilizare, deschidere culturală, indiferent de vârstă, poziție în dispozitivul educativ sau cadrul de realizare a acestui proces.

 

  1. Considerați că sintagma ”științele educației” nuanțează domeniul educației, fiind mai cuprinzătoare decât noțiunea ”pedagogia”?

 

Răspuns: Da, expresia „științele educației” pare a fi mai largă și mai permisivă la acțiuni sau procese paideice non-standard, mai recente, și poate fi utilizată în complementaritate cu noțiunea de „pedagogie”, care are un caracter mai aplicat, mai tehnic. Totodată, prin termenul de „pedagogie” desemnăm, mai cu seamă, „nucleul dur”, tradițional al științelor educației, axul central
pe care s-au așezat/adăugat celelalte specificații ce vizează preponderent educația din anumite puncte de vedere sau decupează metodologic anumite „felii” ale procesualității educaționale. Pedagogia este o platformă mai bine înrădăcinată istoric și vine cu o viziune atotcuprinzătoare, integrativă. Epistemologic, pedagogia are o anumită întâietate logică și istorică și „inervează” terminologic științele educației derivate, cumva, din ea.

 

  1. Pedagogia este ”știință și artă a educației” sau doar ”știință a educației”!

 

Răspuns: Pedagogia este discurs științific, coerent, structurat ideatic și tematic, despre fenomenul educațional. Ea încearcă să se ridice la altitudinea de teorie, de explicație științifică (chiar dacă uneori este „amestecată” cu opinabilul, cu dezirabilul, cu norma vizată sau „visată”). Obiectul pe care îl studiază (adică, educația), ca acțiune, dinamică, procedură, poate împrumuta calitățile unei întreprinderi artistice (prin harul, talentul, inspirația, creativitatea profesorului). Ar deveni artă în măsura în care și alte științe ating acest statut – asta dacă ne gândim strict la creativitatea științifică. Însă, nu tot ce înseamnă creativitate trimite direct al artă. Poți să fii creativ în orice domeniu ideatic, teoretic, reflexiv. Dar asta nu înseamnă că faci artă. Înclin să cred că pedagogia trebuie să fie o știință. O știință a felului cum se face educația: metodic, deliberat și chiar cu inspirație! Inclusiv, în perspectiva ca aceasta să se consume cu meșteșug, cu dăruire, cu suflet, cu artă…

 

  1. Care ar fi ”nucleul tare” al terminologiei științei pedagogice?

 

Răspuns: Greu de răspuns. Aș spune că nucleul dur este purtat de tot ce desemnează ceea ce este constant și peren în educație, adică termeni ce vizează: pe cei doi protagoniști (elevul/ucenicul și profesorul/magistrul), țintele vizate (obiective, competențe), acțiunea ca atare (educația), ceea ce se transmite în interiorul acestei relații (valori, conținuturi, curriculum), felul cum se face educația (strategii, metode, proceduri), dimensiuni sau specificări ale educației (educația morală, intelectuală, estetică etc.), dimensiuni procesuale (predare, învățare, evaluare), context al învățării  (clasă, școală, familie, comunitate) etc. În mod concret, acest cadru conceptual este dinamic, deschis, fluctuant, supus unor presiuni atât epistemologice, cât și ideologice. Depinde de școala sau orientarea care devine dominantă la un moment dat. De aceea se întâmplă să se ajungă la redundanță sau oboseală conceptuală, la dublări de seturi conceptuale care duc la bruiaj sau dezorientare deopotrivă pentru teoreticieni și practicieni (a se vedea proiectarea pe bază de obiective …sau competențe?).

 

  1. Care este opinia Dv. despre relația dintre învățare (inclusiv cea școlară) și educație (inclusiv cea școlară)! Legat de aceasta, pedagogia mai poate fi considerată o știință fundamentală a educației sau doar o știință a învățării?

 

Răspuns: Educația este predeterminată de învățare, dar nu (numaidecât) și invers. Nu orice învățare înseamnă și educație  – de pildă, cum să minți, să furi, să ucizi etc. Educația este doar învățare pozitivă, care întărește și sporește conduita noastră în orizontul valorilor. Pe de altă parte, învățarea, ca procesualitate internă, este, mai degrabă, un proces psihologic (de achiziție a unor comportamente), și mai puțin un act formativ, educativ, auto-reflexiv, valorizant. Pedagogia rămâne pe mai departe o știință cuprinzătoare a formării, de maximizare și valorificare a învățării unor conduite prin raportare la niște cadre axiologice. Altfel, învățarea ar rămâne o tehnică a supraviețuirii, a impunerii eului, a dominării celorlalți. De învățat (adică de deprins niște conduite noi) sunt în stare și animalele. Doar oamenii sunt capabili să depisteze direcțiile bune pentru ei și pentru cei de lângă ei.

 

  1. Profesorii (ca beneficiari ai teoriilor pedagogice) au nevoie de o paradigmă (mai) clară de eficientizare a procesului de învățământ. De ce au profesorii mai multă încredere în deciziile de politici educaționale decât în autoritatea (științifică a) pedagogilor? Își asumă pedagogii, ca teoreticieni, o vină în nemulțumirile necontenite față de ”structura mentală a societății”(vezi LEN)?

 

Răspuns: Practicienii privesc la noi, după cum și noi privim  – și ne întrebăm –  de eficiența și rezultatele muncii lor. Funcționăm în cadrul unui sistem de „vase comunicante”. Ne alimentăm unii de la alții, ideatic și volițional, ne stimulăm reciproc. Dar, într-un fel de enclavă, un „turn de fildeș”, în izolare și chiar disprețuiți de decidenți (unii dintre ei neavând nicio tangență cu educația). Ne tânguim și ne sprijinim umerii unii pe ceilalți. Din păcate, prevalează deciziile (uneori aberante) ale factorilor de putere, ce funcționează peste capul nostru, în dispreț cu autoritatea specialiștilor sau experților. Deciziile ar trebui să fie colegiale, prin întâlniri și supuneri la probe reciproce, și nu unilateral, individual. Chiar dacă propunerile vin de la un specialist (dar, de la unul singur), nu e suficient și nu este o garanție a bunei proiectări și alegeri. „Căpoși” sunt și printre noi, ce dau dovadă de autosuficiență, ajunși, printr-un joc al întâmplării, chiar miniștri. Rari sunt decidenții care întreabă specialiștii ce și cum trebuie făcut. Așa că, de multe ori, suntem puși în fața faptului împlinit. Și acționăm ad hoc, refacem concepte, schimbăm paradigme, îngăimăm termeni ce sună bine („gândire critică”, „învățare centrată pe elev”, „formarea de competențe”, „inteligență spirituală”), ne punem pe proiecte după cum vor unii sau alții. A-propos de proiecte, o nouă molimă ne paște: să devenim niște funcționari, niște gestionări de fonduri europene, în proiecte ademenitoare, cu bani mulți, nu importă pe ce temă. Activistul de partid (comunist) de ieri, se regăsește multiplicat și sofisticat revigorat (ca trainer, formator, manager de proiect) în activistul-pedagog de azi. Activiști au fost, activiști sunt încă! Noroc e că acolo jos, la nivelul practicilor curente, profesorii fac ceea ce trebuie să facă, dincolo de trenduri, conjuncturi sau evoluții. Am mai multă încredere în învățătorul anonim, ce face, cu chemare și înțelegere, ceea a învățat la o școală normală, decât ce declamă, cu emfază, inspectorul, ministrul sau chiar un profesor universitar din birou său … Nu numai pedagogii de meserie au o vină în legătură cu mentalul sau etosul nostru pedagogic (la educație mulți se pricep) sau cel colectiv (nu mă bag, aici e și mai complicat), ci cam toată lumea, de la cei care decid până la cei care execută (inclusiv subsemnatul).

 

  1. Ce soluții de restaurare (și relegitimare) a prestigiului pedagogiei, ca ”știință normală”, sugerați comunității educaționale?

 

Răspuns: Aș sugera o strângere a rândurilor, dincolo de diferențe, diferende, orgolii. Ar fi nevoie de o concentrare și de un efort de recunoaștere a autorității psihopedagogilor la nivel de țară. Vocea noastră ar trebui cunoscută, ascultată, respectată. E binevenită o comunitate a specialiștilor care să legitimeze (de fapt, să proiecteze, să ratifice, să monitorizeze) ce se întâmplă în plan educațional. Să amendeze decizii sau soluții pernicioase. Să devină o autoritate măcar consultativă, tehnică, dacă nu chiar decizională în materie de mari proiecte de politică educațională. Să nu așteptăm să ne ajungă „cuțitul la os”; e de preferat să adoptăm o viziune pro-activă. Educația nu poate fi lăsată pe mâna oricui. Trebuie să devenim mai ofensivi. Pe de altă parte, îi aplaud pe acei politicieni și decidenți (rari, din păcate) care apelează la specialiști pentru domenii pe care le tutelează, dar în raport cu care nu au, de multe ori, competența necesară.

 

  1. Cât orgoliu și câtă modestie împiedică o colaborare științifică pozitivă, pentru a da pedagogiei autoritatea de a oferi soluții teoretice la practica situațiilor educaționale?

 

Răspuns: Nu e vorba nici de orgoliu, nici de modestie. Fiecare pune în fața celorlalți colegi ceea ce consideră de cuviință sau constituie centrul lui de interes. Din acest punct de vedere, percep contribuții cu totul remarcabile, pe care personal le apreciez, venite din marile centre universitare, dar și de la facultăți mai noi, dar cu dinamici interesante. Sunt voci bine calibrate, profesioniste, curajoase. Cam dispersate, din păcate; ca să devină puternice, ar fi nevoie de adunare, asamblare, corelare. Printr-o asociație profesională funcțională, printr-o publicație reprezentativă la nivel național, de pildă. Cred că nouă ne lipsește unitatea, pentru că avem consistență și prestigiu, dar la nivel individual, insular, grupal. Pe de altă parte, și regionalizarea își are rostul ei. Centrul ideilor nu se suprapune cu cel al hotărniciilor politice, administrative sau de alt gen. În materie de creativitate teoretică (inclusiv pedagogică), periferia nu trebuie neglijată. Uneori, soluțiile bune sunt descoperite și vin mai dedeparte de centrul formal…

 

  1. Considerați competența un concept didactic sau unul profesional?

 

Răspuns: Și una, și alta. E concept didactic în măsura în care se vizează și se formează așa ceva încă de pe băncile școlii. E și un concept profesional, în măsura în care această finalitate se re-dimensionează, se îmbogățește, se nuanțează, se pre-schimbă chiar, mai departe, în câmpul muncii. Competența nu este fixă, ci dinamică, auto-reglatorie. Competența semnifică acea capabilitate a unei conduite de a se re-face continuu în concordanță cu noi aliniamente acționale, cu noi sfidări.

 

  1.  Se află educația națională (și europeană) într-o criză prelungită? Care ar fi sugestiile Dv. pentru îmbunătățirea (și însănătoșirea) educației naționale?

 

Răspuns. Educația mereu se află în prefacere, căutare sau criză. Propriul educației este să se pre-schimbe, să se adapteze, să se revigoreze. E firesc să fie așa. Depinde de accente sau proporții. La noi am ajuns, de o bună bucată de vreme, la „pragul de sus” al asimilării și tolerării schimbărilor, aproape de insuportabil, de neînțeles, dacă ne gândim la palierul decizional. Cauzele? Diverse: impredictibilitate, voluntarism, aroganță, amatorism, politicianism. Ți-e și frică să te bagi în așa ceva, să avansezi un punct de vedere, darămite să te implici. Riști să-ți frângi gâtul, să te „termini” din punct de vedere profesional. Un mare potențial transformator, în materie de gândire previzională, este pregătit, dar nu este activat. Dacă te implici, e posibil ca peste noapte să fii tras pe linie moartă.  De aceea, cei mai mulți (buni profesioniști) stau în banca lor. Așteaptă, dar nu știu ce… În rest, fiecare își vede de treabă: mai un articol, mai o carte. E nevoie ca cineva, cândva, să ne dea un „bobârnac”, pentru a ieși din această letargie.  Cine, când și cum se va întâmpla – rămâne să vedem.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]