Începuturi, faceri, prefaceri…

La început nu a fost nimic. Universul întreg era netocmit și gol, iar tăcerea și întunericul domneau peste toate. Or fi fost pământuri și ape, flori și animăluțe, mama, tata, bunica, alți oameni, dar pentru că eu nu existam – se poate spune – nimic nu exista. Nici chiar atunci când m-am născut, lumea nu părea că avea vreo noimă pentru mine. Probabil că primele semne pe care le-am dat, după ce am fost „aruncat” în lume, au fost cele de apărare, de frică, de durere în fața unui imens necunoscut. Ceva totuși m-a făcut să merg mai departe: lumina, căldura și iubirea celor din jur, pe care le-am primit, m-au ademenit, mi-au priit. Așa a început totul. Și au fost seri și au fost dimineți: primul zvâcnet, primele reacții, primele etape ale copilăriei…

Întâile imagini de care îmi amintesc sunt legate de mama, sora ei, tanti Lenuța – domnișoară pe vremea aia și de pătuțul-leagăn, din lemn, în care eram țintuit și îmi duceam zilele prunciei. Să fi avut în jur de doi ani jumătate și să fi fost în miez de vară. Reconstitui puțin contextul. Eram într-o magazie mare, de fapt în paravanul din spatele casei ce se construia, mirosea a pământ și paie ude, a vălătuci – materialul principal de construcții de pe vremea și în locul în care mă aflam. În timpul de atunci, construirea unei case, de multe ori cu brațele proprii, se făcea în etape și dura ani buni, uneori chiar cât viața unui om. Am cunoscut vecini care au trecut la cele veșnice și tot le rămăsese vreo cameră neterminată. Mama și cu sora ei cea mică erau preocupate cu gătitul la o plită improvizată, tot din lut. Probabil din comoditate și dat fiind că ai mei aveau multă treabă (ridicatul casei, grădina) m-au ținut mai mult decât trebuie în acel loc ce garanta oarece securitate, în acel leagăn moștenit de pe la neamuri, și în care au crescut și cei doi frați mai mici, veniți pe rând, mai târziu. Îmi mai aduc aminte că mă tot păcăleau, pentru a sta cuminte și a tăcea din gură, cu pâine înmuiată în zahăr, o „delicatese” inventată și administrată adhoc, la îndemâna lor, pentru a-și putea vedea de treabă mai departe. Iar eu, atras de descoperirea culinară, persistam în gălăgie, intuind că voi fi din nou gratulat. Nu mă înșelam. Și au fost seri și au fost dimineți: și dacă am văzut că unele deprinderi aduc folos, am înaintat cu râvnă mai departe…

Și când am crescut mai mare, am mers la grădiniță. Mai cunoscusem copii, mă jucasem cu ei, îndeosebi cu cei ai vecinilor sau ai unor rude, dar nu așa programat, când ne spunea cineva să o facem. Pe lângă asta, aici mă întâlneam cu copii necunoscuți, urâcioși, chiar răi, de care îmi era frică să mă apropii, cel puțin la început. În plus, aveam program, desenam, cântam, „scriam” și ascultam povești la anumite ore, după cum dorea doamna. Mai mult, pe la prânz eram forțați chiar să și dormim. Cel mai bine era după ce ne trezeam, că eram liberi și ne zbenguiam prin iarbă sau ne cățăram prin copaci. Alergam sau ne adunam în grupuri mici pe lângă vreun mușuroi de furnici, vreo libelulă cu aripi transparente și frumos colorate, urmăream fluturi sau – ah, ce curaj! – chiar câte-o șopârlă. Am patentat la un moment dat și o descoperire: am constatat, întâmplător, că bucățelele de cărămidă udă, după ploaie, pot lua forme diverse dacă le freci de o piatră de râu, din aia rugoasă. Am „lucrat” mai multe obiecte de acest fel – printre care și un ciocan, și îmi aduc aminte că mulți copii s-au minunat de ceea ce eu știam să fac – mai ales fetițele. Cred că au fost primele mele realizări de care am fost mândru în fața celor de o vârstă cu mine. Așa că am început să îi învăț și pe alții, dând primele lecții din viața mea, demonstrând cum se aleg bucățile de cărămidă, cum se țin în mână, cum se freacă pe mai multe părți până ce ajungi la o formă geometrică în care poți întruchipa o măsuță, un pătuț, chiar o căsuță. Și au fost seri și au fost dimineți: și dacă am văzut că am succes, am persistat mai departe pe această cale învățătorească …

Pe când eram mai mare am primit sarcini pe măsură: să mă îngrijesc de porc, de vacă, chiar de păsările din curte. Treburi aparent rudimentare, dar dacă le faci cu responsabilitate ajungi la fel de fel de situații, întrebări și curiozități existențiale, metafizice. Nu e treabă simplă să relaționezi cu astfel de ființe. Trebuie să activezi alte conduite, alt tip de limbaj. Ba chiar, și sentimentele se pun la treabă, pentru că ajungi să empatizezi, să te transpui în pielea lor, să te așezi în firea lor. Așa am ajuns să mă întreb, la un moment dat, dacă porcul are suflet, dacă discută cu alți porci sau cu găinile din ogradă, dacă se închină la Doamne Doamne, mă rog, dacă e om și el! A te îngriji de porc, de pildă, presupune, printre altele, să-i aduci și să-i dai de mâncare. Pe porc mi-l imaginez totdeauna mâncând. A merge cu sacul în căutare de buruian e o consecință a îngrijirii porcului. Dar ce consecințe are un astfel de mers! Imaginați-vă un puști mergând, mai de voie mai de nevoie, de două ori pe zi, prin colbul cărării, spre lanul de porumb din marginea satului, sub un soare torid! Ce gânduri și trăiri se trezesc în el și ce prilejuri de descoperire a lumii! Până acolo te mai întâlnești cu câțiva oameni, le zici frumos „bună ziua”, te mai întreabă ceva si le răspunzi cuviincios și cât mai inteligent posibil, mai întârzii cu câte un prieten de joacă sub un salcâm, te mai agăți de niște pere din curtea unui megieș, mai tragi cu ochiul la cum se face gardul cel nou al nu știu cui etc. Și te trezești, apoi, singur, în lanul de porumb. Tărâm al tuturor posibilităților! Nu te vede nimeni, poți să faci și să gândești ce vrei. Dar tu nu faci decât ceea ce trebuie: identifici și alegi buruianul cel îndrăgit de porci și nu altceva, ești atent să nu te înțepi cu spini, să nu îți tai mâna în lama vreunei frunze ascuțite, să nu te piște vreo gânganie periculoasă, să nu calci pe vreun șarpe, Doamne ferește etc. La un moment dat te ia cu frică, când îți dai seama cât de izolat ești de lume. Poate să apară vreun răufăcător cu vreun cuțit sau chiar vreun drac, un strigoi sau alte personaje malefice ce populau poveștile pe care le-ai citit mai demult. O tai cât mai rapid spre drumul către sat, te uiți cu frică în spate, dar ești bucuros că ai scăpat, și de data asta, de astfel de închipuiri și că ai, pe deasupra, și sacul plin cu buruian. Și au fost seri și au fost dimineți: ești destul de mulțumit, mergi mai departe dar îți dorești să faci și altceva…

Nu-mi pot imagina adolescența fără uneltele de tâmplărie sau mirosul scândurii de brad, ce mereu era stivuită prin mai multe părți ale curții. Nu eu eram actorul principal, ci tata. Mă dedam acestor treburi, ca ajutor de nădejde, doar în vacanțe. Astfel, am apucat să particip la toate etapele construirii unei case: săparea și turnarea temeliei, ridicarea pereților din chirpici sau din cărămidă, punerea grinzilor, a căpriorilor, a costoroabelor, a tabanului sau a tablei pe casă, confecționarea ușilor și a geamurilor și montarea lor, a podelelor și dușumelelor plus alte operații migăloase de la broderii în lemn sau în tablă și până la lipirea burlanelor sau reglarea broaștelor de ușă. Toate aceste participări erau dublate și de serioase digresiuni filosofice, mai ales în pauze, referitoare la cum s-a ajuns în timp la astfel de soluții tehnice, de ce este importantă temelia, dacă nu cumva podul și beciul corespund unor pulsiuni ascunse, care s-au rafinat și sublimat primind funcționalități practice, de ce se pun perdele la geamuri, de ce casele trebuie încuiate etc. Tot atunci, în acest mediu propice construcțiilor, m-am tot întrebat dacă nu tot așa se poate construi și un om, prin gândirea unui proiect și urmărirea împlinirii lui pas cu pas. Și m-am luat pe mine drept reper, și mi-am propus să fac sau să ajung așa și așa. Și am constatat că încet-încet am succes. Și au fost seri și au fost dimineți: și m-am bucurat făcând pași importanți mai departe…

Te concentrezi în anii tinereții spre a face și cunoaște ceea ce îți place. Intri la o facultate, o termini cu brio, devii profesor de liceu, pe urmă la universitate. Ai noroc că îți găsești o cale ce-ți procură și iradiază bucurie. Te așezi într-un rost al vieții pe care ți l-ai dorit. Acumulezi multe, cauți și cercetezi în dreapta și în stânga, mergi peste mări și țări, cunoști oameni, fapte, întâmplări. Te mai poticnești din când în când, ai și alte așteptări, dar nu toate țin de tine. Te doare faptul că tocmelile lumii nu se țin, valorile zilei sunt altele decât cele pe care tu le crezi, cetatea în care trăiești nu este cea mai bună dintre lumile posibile. Realitatea este mult mai complicată decât cea descrisă în cărți sau cea pe care tu o ai în cap. Unele lucruri nu le înțelegi sau nu îți convin, treci peste cele ce se pot fi trecute și mergi mai departe. Înveți, mai întâi, ca să-i înveți pe alții. Înveți, mai apoi, cum să-i înveți pe unii pentru a-i învăța, la rândul lor, pe alții. Și tot așa. Învățătura nu are margini… Ajungi în miezul vieții, dobândești un anumit statut, primești uneori și responsabilități. Nu mai ești singur, nu te mai preocupă doar soarta ta, începi să trăiești prin și pentru alții. E bine să te ai pe tine în vedere, e și mai bine când faci ceva pentru cei din jur. Constați că mai mare bucurie nu există. Și au fost seri și au fost dimineți: persiști în această nouă bucurie și mergi mai departe…

Și ajungi, străbătând prin timp, să te întrebi ce este mai important în viața unui om. Și apoi, ce rămâne după el, dacă ceva mai are vreun rost după ce acesta nu mai este. Dacă rostul nu exista înainte de nașterea lui, o dată „atins” de viață, chiar dacă dispare la un moment dat (și sigur dispare), totul capătă sens. Descoperirea pe care o faci e legată de interiorul tău și de acea stare supremă de bucurie pe care ți-o dă iubirea de semeni. Când iubire e, totul devine posibil. Suprema valoarea a existenței o constituie iubirea – cea concretă, asumată, împărtășită. Un singur om dacă te iubește  – sau tu îl iubești pe el – e suficient să înțelegi că lumea are sens și că viața este un dar fără de preț. Și constatând acest fapt, de seara până dimineața și de dimineața până seara, cum să nu mergi, cu încredere și bucurie, mai departe?!…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]