Pripasuri și popasuri belgiene

Întâlnirea transnațională de la Haute Ecole Provinciale de Hainaut de la Mons, Belgia, derulată în perioada 19-23 martie 2012 (la care a participat un grup format din șase colegi de la DPPD, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași), a avut ca scop trecerea în revistă și evaluarea unor strategii de formare a profesorilor în spiritul dobândirii unor competențe cheie în concordanță cu noile repere europene (Of, Europa mea…). În această privință, este clar că moștenim o experiență multiplă, diversificată, uneori neuniformă sau contrastantă de pregătire a corpului profesoral. Au fost și încă se mai editează tradiții relevante din acest punct de vedere (cum a fost, la noi, pregătirea prin școlile normale). Problema este următoarea: unificăm aceste sisteme, excluzând experiențele particulare (chiar benefice), sau înaintăm pe mai departe prin formule diversificate, apropierile făcându-se mai degrabă pe linia unificării limbajelor, a țintelor (competențele) și mai puțin a practicilor care rămân doar referențialuri experiențiale ce pot fi translocate secvențial și circumstanțial? Competența de format (fie la nivelul elevilor, fie al profesorilor) nu are și o determinare culturală? A învăța să-ți gestionezi veniturile, în Romania sau în Belgia, înseamnă același lucru? Putem, de pildă, împrumuta dintr-un sistem în altul strategii și metode de predare, competențe de format, materiale didactice, dar nu și conținuturi, valori adiacente ce trebuie să poarte „pecetea” experiențelor de învățare din fiecare spațiu geografic în parte. În plus, politicile educaționale – apanaj al clasei politice aflate la putere – sunt diferite de la țară la țară (prin planuri cadru, programe școlare etc.), așa încât formarea profesorilor se cere a fi derulată și într-un sens localist, contextualizat, prin adaptarea unor instrumente sau platforme cu valoare „generalistă”, și nu prin copierea lor. Oricum, scrutarea multidirecțională, critică (în sens benefic!) este mai mult decât necesară, cele patru moduri de raportare la problematică, purtate de cei patru parteneri (Franța, Belgia, Spania, România), devenind nu numai ocazie de transfer de idei, ci și de bune practici în materie de formare a personalului didactic.

S-au audiat mai multe conferințe sau intervenții, dintre care unele au fost deosebit de interesante, prin extensiile teoretice dar și prin deschiderile practice. Una dintre cele mai incitante prestații a fost cea a profesorului Xavier Rougiers, de la Université Catholique de Louvain, centrată pe chestiunea mereu deschisă a formării competențelor viitorilor profesori. O abordare profesionistă, echidistantă ideologic, cu multe note critice la adresa unor trenduri ale vremii. Alte intervenții, îndeosebi ale unor metodicieni sau profesori experți, au pus în evidență practici formative punctuale, cu un grad de extensie sau transferabilitate mai limitat (tutoratul profesorilor debutanți, valiza pedagogică pentru formarea în spiritul științei a copiilor mici, crearea unui mini-zoo în sala de clasă, folosirea tablei interactive în predare, educația pentru o dezvoltare durabilă, prevenirea comportamentelor violente în școală etc.). Experiența educațională belgiană ne este prezentată mai ales prin inflexiunile ei aplicative, strict didactice. Nu sunt gesturi spectaculoase sau inedite, totul ține de un anumit firesc, de o anumită destindere și siguranță. Ținta întâlnirii este puțin deviată de la scopurile proiectului, se alunecă într-un soi de închidere și interes al gazdelor. Cu acest prilej, organizatorii au bifat și o activitate înscrisă în programul academic al instituției primitoare.

Programul cultural adiacent a cuprins (printre altele) o vizită ghidată în centrul vechi, cu frumoasa piață și turnul Beffroi de pe colină, și o recepție în sala mare a primăriei. Mons are ca mascotă o maimuțică din bronz, încastrată în zidul primăriei din piața centrală. Cei care trec pe aici o mângâie pe creștet, întrucât, se zice, doar așa se vor împlini toate dorințele celor care se dedau acestui gest. Cum toți ne dorim treaba asta, vă dați seama cât de lustruită este această parte a statuetei…. Se mai zice că în evul mediu, pe vremea târgurilor, în jurul ei se postau pungile cu bani, fiind atent păzite de cineva, constituindu-se un loc al siguranței. Nu-mi dau seama cât de operațională a fost această strategie, cert este că a rămas în memoria locului tradiția cu pricina. Chiar dacă povestea nu a fost cum se crede, trebuia descoperită, chiar inventată. Sunt impresionat pozitiv de nevoia occidentalului de a se ralia permanent la simboluri și valori identitare. Un spațiu actual este ceea ce este pentru că s-a întâmplat ceva, cândva, aici. Noi, românii, ne cam ferim de ce a fost al nostru (și bun, și rău), punând mai mare preț pe „miturile” noi, decât pe cele vechi, fondatoare, funcționale.

Într-o seară mergem la o braserie, undeva la țară, la câteva zeci de kilometri depărtare de Mons. Braseria (am aflat cu acest prilej) este locul în care se fabrică artizanal berea tradițională, cea bine brasată (de la brasser – a amesteca, a învârti) și care se consumă în fața unei mese bogate și alese. Ne întâmpină însuși proprietarul făbricuței de bere, care ne introduce în magazia cu instalația respectivă dar și în tainele fabricării berii neaoșe. Un tip galant, spătos, burtos, pontos, care ne-a făcut să salivăm înainte de vreme. Nu a durat prea mult până ce ne-am mutat în restaurantul familial, bine încălzit de șemineul din mijlocul încăperii, unde am degustat bunătăți ale locului udate vârtos cu berea cea cu grade multe și acidulată precum șampania. Atmosferă convivială, comunicare pe alte canale și la altă „temperatură”, inclusiv de natură profesională. Dornici de sănătoase amintiri, unii dintre noi și-au cumpărat ceva sticle și pentru acasă.

Cum grupul nostru a dispus de o mobilitate suplimentară, având la dispoziție microbuzul instituției gazdă, într-o după amiază, comprimând programul oficial, ne-am dedat unor cauze eminamente culturale, făcând un drum spre o destinație situată cu vreo sută treizeci de kilometri mai în nord. Am adăstat la Brugge, ineditul orașul medieval, considerat a fi Veneția nordului. Un oraș tipic flamand, bine păstrat, cu efigii vechi și noi (de pildă, în bazilica din oraș se păstrează un flacon care, conform unei legende, ar fi o rămășiță din Sfântul Sânge; totodată, orașul este și sediul Colegiului Europei, o instituție de formare în perspectiva excelenței multiculturale). Identificăm la tot pasul canale, clădiri vechi, restaurante tipice, ba chiar și orchestră de fanfară a tinerilor, ce a concertat, în fața primăriei, pentru sutele de turiști ce treceau pâlcuri-pâlcuri. Identificăm, pe lângă acestea, curățenie, civilitate, destindere, bucurie și – o raritate – un calm citadin indus, poate, de întinderea și clipocitul apelor canalelor.

La întoarcere, poposim două zile în Bruxelles. Mai întâi, adăstăm la muzeul René Magritte, reprezentant de seamă al suprarealismului. Să intrați, dacă ajungeți aici, că nu vă va părea rău: veți găsi circa doua sute de tablouri și desene ale artistului belgian, care ne ajută să unim realitatea cu visul, firescul cu miracolul, banalul cu extraordinarul. Avem nevoie și de așa ceva! Și veți mai afla, printre altele, că inteligența face casă bună cu inspirația iar raționalitatea sporește creația. Ca și în toate cele, logica și gândirea omului nu sunt de aruncat, chiar și când vine vorba să pictezi. Cu ajutorul unui ghid curtenitor, cunoscător și iubitor al plaiurilor ieșene, (re)descoperim și alte locuri din Bruxelles: catedrala, piața centrală, galeriile reginei, palatul și parcul regal etc. Și, mă rog, ca tot turistul, Manneken Pis, statuia-cult a orașului Bruxelles, reprezentând pe acel băiețel care, printr-un act cât se poate de inocent, se zice (prin apelare tot la mit, desigur!…) că a salvat un oraș de focul cel mistuitor. O fi invenție sau altceva…, dar mai bine să nu mai punem întrebarea. Mâncăm bucate de-ale locului la un restaurant situat lângă impozanta clădire a bursei. Felul unu, felul doi, desert, cafea. Discuții, constatări, valorizări, proiecte. După care, unii se întorc în țările lor – care cu avionul, care cu microbuzul, care cu autoturismul. Iar noi, ieșenii, mai rămânem încă o zi, preumblându-ne și experimentând mai domol, cu luare aminte, ceea ce se întâmplase și cu o zi înainte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]