Universitatea este un spațiu al întâlnirilor și confluențelor, al generării și adâncirii cunoașterii, al căutărilor și exprimării libere a științei sau culturii umane. Credeam că au apus vremurile unor ghetoizări, excluziuni sau periferizări din rațiuni ideologice, partinice sau voluntariste. Din păcate, mai sunt voci care tânjesc după separări artificiale, nejustificate, păguboase.
După 1990, s-a făcut un act recuperator, de reparație morală, grație unor ierarhi și decidenți luminați, când facultățile cu profil teologic au revenit în matca firească, a normalității, de acolo unde temporar acestea au fost excluse. Să nu uităm ca teologia a fost facultate co-fondatoare la universitățile moderne românești (la Iași, București, Cernăuți). Și că, în Occident, în jurul acestora și cu patronajul Bisericii, s-au înființat marile universități care și astăzi includ aceste facultăți de profil în conformitate cu tradiții sau specificități academice sau confesionale.
Există mai multe rațiuni pentru această pledoarie.
În primul rând, din perspectivă academică și epistemologică, universitatea trebuie să aibă în vedere toate formele de practică sau exprimare culturală, de la științe exacte, științe aplicate, până topicile ce vizează omul și spiritualitatea, apropiatul și îndepărtatul, concretețea și transcendentul. Axa universal-particular se cere a fi echilibrată prin ponderări mobile și către un pol, și către celălalt. Universalitatea cunoașterii nu exclude interesul către particularisme, altfel nu s-ar mai justifica domenii academice ca Istoria, Geografia, Limba și literatura română, Teologia (de orice confesiune ar fi). Așadar, printre celelalte domenii de studiu, Teologia își are rolul și locul ei. Tot ca argument epistemologic aducem în atenție și nevoia de integrare și corelare pe linie interdisciplinară a diferitelor topici, efort ce poate fi facilitat tocmai prin coexistența, în același perimetru academic, a unor linii de formare diverse. Comparativismul, decantările conceptuale din mai multe perspective, transferul metodologic etc. se susțin mai bine într-un mediu de cercetare colaborativ. Să nu uităm de faptul ca la nivel universitar astfel de tendințe se concretizează efectiv prin studiul, chiar in interiorul facultăților de teologie, și al unor discipline laice, inclusiv la specializarea Pastorală (doar un exemplu: cel puțin 12 discipline care vizează pregătirea psihologică, pedagogică și metodică a viitorului absolvent, nemailuând în calcul numeroasele discipline ne-confesionale de la secțiile Asistență socială, Artă sacră, Patrimoniu etc.). Iar pe măsură ce se urcă spre nivelele superioare de studiu (masterat, doctorat), confluențele devin și mai puternice prin prezența unor cursuri sau forme de colaborare explicite pe linie inter și trans-disciplinară (de pildă, prin cotutela la doctorat între specialiști teologi laolaltă cu reprezentanți ai istoriei, literelor, pedagogiei, psihologiei, sociologiei, chiar ai științelor exacte ori ale naturii sau instituirea unor centre de cercetare interdisciplinară).
În al doilea rând, e bine să avem în vedere și perspectiva studenților, care merită să fie tratați egal și să aibă aceleași șanse, oportunități și drepturi instituționale ca și ceilalți colegi. Universitatea, ca spațiu comun, devine un perimetru al partajării, al conlucrării și studiului comun, al interacțiunii sporitoare atât în ce privește raportarea la savoir, dar și al dialogului și cunoașterii reciproce. Ei trebuie să beneficieze de aceleași condiții sau facilități presupuse de mediul universitar actual (mobilități internaționale, transferabilitate de credite, acumulări de cunoștințe/credite nespecifice, programe de cercetare comune etc.). Unui student teolog i se asigură deschiderea studiilor și către alte domenii (după licență poate urma un master la orice facultate, după cum ceilalți absolvenți pot veni la un master la teologie etc. etc.). De asemenea, să nu uităm și de posibilitățile de derulare a unor prilejuri educative nonformale, asociative sau informale pe care le oferă un mediu universitar integrat, unitar, congruent.
În fine, conchidem că structura și propensiunea „simfonică” a universității e un argument suplimentar, de ordin administrativ, ce demonstrează obligativitatea prezenței Teologiei în universitate. Că e loc de mai bine și de mai multă responsabilitate, acesta o știm prea bine cu toții. Să luăm ca un privilegiu faptul că ceea ce e unit laolaltă (materie, cunoaștere, spirit) primește și o validare imanentă, administrativă, lucrativă. Într-o vreme în care tendința de unire și centralizare a universităților este tot mai evidentă (din rațiuni simbolice, dar și de eficiență), nu e cazul să vorbim de supremație, despărțire, dihonie. Iar celor care vorbesc în necunoștință de cauză de evacuări sau excluziuni, să le adresăm creștineasca spusă „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce spun!”