Duios, un nou ministru venea. Și trecea…

Venea și trecea, desigur, pe la un minister, în anul de grație 2019. Și, posibil, mare parte din 2020. Cel al Educației Naționale (și ceva în plus decât atât). Precum și alții, în trecut, au trecut pe aici (sic!). Cam câte un ministru pe an, în ultimii treizeci. Au fost ani când am „beneficiat” de chiar trei-patru miniștri și ministeriate. Să fie primit(ți).

Dar, să (ne) revenim.

Un prealabil. Nu am avut privilegiul să îl cunosc pe actualul ministru (nici nu era necesar sau obligatoriu). I-am aflat însă viziunea urmărind un interviu/discuție, la o emisiune televizuală, parca ceva legat de „cafeneaua națiunii”, cu un ziarist pe nume Patraru. Doamna ministru (da, e o doamnă acum), cu oarece duioșie și nevinovăție, își dădea cu părerea despre una, despre alta. Despre starea educației și nației, într-o viziune proprie, apelând la oarece stereotipii, chiar limbaj de lemn, licențe încetățenite. Probabil, căzuse într-o „capcană” mediatică (cu siguranță, încă nu avea, la acea oră, consilieri, care să îi sugereze ce să spună, ce să facă…). Și da, întărea și dădea dreptate spuselor celui ce punea întrebări și care aducea, în plus, în atenție cazuistici, chestii, socoteli – personale, dar și generale, valabile, dar și discutabile. Mai că începeam să cred că domnul era adevăratul ministru, nu doamna. Mare păcat, întrucât era un prim prilej de a cunoaște persoana și viziunea ministrului.

(Între timp, prin noi intervenții mediatice sau de comunicare, perspectivele s-au multiplicat, nuanțat, uneori chiar complicat, aparatul ministerial fiind pe cale de a se completa/restructura/schimba, iar viziunea adoptată pe cale de a se coagula. Nu punem la îndoială buna credință a ministrului, dorința de a face mai binele pentru educație; depinde de cine se înconjoară, cine o sfătuiește, câtă autonomie își permite sau asumă, ce presiuni se exercită…).

Și totuși, să nu exagerăm. Ministerul e minister, o instituție onorabilă. Prima „măsură”: să comasăm/desființăm Institutul de Științe ale Educației. Un fel de „acar Păun” al tuturor relelor învățământului. Nu că institutul cu pricina ar fi un model infailibil de neutralitate decizională (când ani la rând a stat sub subordonarea ministerului), ci ca un gest simbolic, de neutralizare a autonomiei în materie de cercetare educațională. Continui să cred că doamna ministru nu cunoaște suficient istoria acestui institut și nici nu a realizat ce a făcut prin anularea lui (o întrebare pentru mine rămâne: de ce și cine a pus-o în situația să semneze așa ceva?).

Mai departe. Chestia cu hârtiile și birocratizarea. Sună frumos. Profesorii își doresc așa ceva. Din preuniversitar și, desigur, universitar. Dar, să nu ne păcălim cu această chemare – necesară, reală, de bun simț – dar puțin populistă, iluzorie, falsă, de la un punct încolo. Hârtiile sunt o consecință a ceva, țin de anumite proceduri, necesitatea prezenței lor ține de un anumit dedesubt. Asupra cauzelor trebuie acționat, nu asupra consecințelor. Că sunt multe, cronofage, energofage, este adevărat. Dar nu toate trebuie eliminate (planificări, proiecte de activități didactice, fișe ale disciplinelor etc.). S-a înființat o comisie (pe baza unei hârtii) care să analizeze ce, când și unde trebuie eliminat (pe baza altor hârtii). (Sunt curios dacă membrii acestei comisii au primit câte o hârtie, de participare, la o atare comisie, pentru una-alta, la o adică…). Nu aceasta este „buba” educației, nu de aici trebuie pornit. Măsura, principial, este bună, dar e un epifenomen al unei boli mai mari. Propunerea putea fi aplicată și generată natural prin flexibilizarea, diminuarea, eliminarea unor proceduri introduse forțat, doar de dragul de a fi. Reglementările „din amonte” trebuie revizuite. Consecințele „din aval” vor dispărea de la sine, fără invocarea unei retorici explicite de acest fel (operaționalizarea aceste inițiative este în curs de desfășurare, vom vedea urmările peste câteva luni).

Va urma, desigur, schimbarea formulei de pregătire inițială a profesorilor. Cea actuală, binecunoscută, prin modulul psihopedagogic, cu două niveluri, ce se vrea înlocuită cu masteratul didactic, invocat de ultima lege a educației, schimonosită, între timp, la „chip și înfățișare”, prin nenumărate ordine de ministru. Că trebuie schimbată modalitatea de pregătire, este adevărat (ca unul situat „în interior”, realizez slăbiciunile acestei formule, de mult timp depășite – nu intru acum în amănunte). Mă tem că trecerea la formula masteratului didactic nu se poate face în câteva luni, mandatul limitat și presiunea atâtor probleme acumulate în sistem nu vor permite această modificare. Introducerea unei noi formule de pregătire a viitorilor profesori ar presupune o schimbare din temelii a structurii învățământului superior ca atare, ceea ce atrage după sine o altă filosofie și normativitate legislativă (ce pot fi asigurate în următorul ciclu electoral, după alegerilor din 2020, inclus printr-o nouă lege a educației, asumată de viitoarea majoritate parlamentară).

Colac peste pupăză, pe 3 decembrie, 2019 au fost anunțate rezultatele la binecunoscutul test PISA. Îngrijorătoare rezultate, ciudată treabă, pentru învățământul nostru. Nu că dispozitivul evaluativ (PISA) ar fi infailibil, adecvat sau  cuplat la „tradiția” învățământului românesc, dar ceva fiori trebuie să apară pe „spinarea” noastră (predispusă spre înțelegere, chiar „înclinare”). Normal, nu ministeriatul prezent  – încă vaporos, incomplet, indecis – este vinovat de ceea ce s-a acumulat în timp. Evaluarea enunțată arată că suntem „paraleli” cu ceea ce se așteaptă de la educație, așa cum este înțeleasă aceasta la nivel internațional. Nu cred, în ruptul capului, că populația educațională din România este mai prejos (sau mai presus) decât cea din alte părți. Doar că ea nu are ca țintă aceleași obiective (căi curriculare, obiective evaluative) ca și ceilalți competitori. Dacă li s-ar prescrie elevilor (ca sarcini, modalități de realizare), să zicem, să ajungă pe lună, în doi timpi și trei mișcări, sunt sigur că elevii noștri ar activa sau demonstra astfel de competențe. Dar ce să-i faci, că noi am „înlemnit” într-un altfel de orizont al devenirii! Că suntem mai „tradiționaliști”, mai „clasici”. Că ne situăm, ca proiect și obiective, în „alt film”!…

Referitor la formarea profesorilor, o boală grea a sistemului, abordarea trebuie să fie integrativă, deschisă, flexibilă. Pregătirea precară a unei mare părți a corpului didactic este cauzată nu numai de formula instituțională prezentă de pregătire – inițială sau continuă, ci și de alți factori de natură socială, economică, culturală ce exced intervențiilor sau atribuțiilor ministerului specific. Revizuirea strict sectorială, prin invocatul masterat didactic, nu va conduce la îmbunătățiri semnificative dacă este neglijat restul componentelor învățământului. Există riscul ca „răul” prezent (prin modulul psihopedagogic) să se transforme în „mai răul” de mâine (prin masteratul didactic), dacă ne centrăm pe schimbări punctuale, secvențiale. O dată cu introducerea unei noi formule de pregătire (prin pilotări și monitorizări corespunzătoare) trebuie intervenit și la nivel curricular, strategic, procesual, evaluativ, deontologic etc. Să nu ne imaginăm că masteratul didactic devine formula miraculoasă de salvare a învățământului românesc. Se cer schimbări mult mai extinse și radicale, ceea ce presupune timp, viziune, determinare și continuitate de intervenție în plan legislativ, instituțional, procesual.

Constat, cu regret, faptul că ministerul nostru, numit cândva „al instrucțiunii publice”, vaporos încă sub aspectul viziunii, structurii și atribuirii unor responsabilități la nivel superior, are mare grijă de imagine, de comunicare, de „semnalizare” a prezenței acestei instanțe prin diferite ipostaze publicitare venite, cum grafica o devoalează, de la corifeii „aparatului” de partid (a se vedea poza doamnei ministru ce rupe hârtii). Dezaprob, mai ales, acea descindere, însoțită copios de mass media, a „înaltei conducătoare” la „firul ierbii”, la școala din nu știu care sat. Pentru a depista și arăta (har televiziunilor) „răul” și cauza eșecului  nostru în ale educației. Ca și când, ca umil pedagog, nu aș ști unde este „buba” și de unde trebuie pornit sau mers mai departe. Ca și când noi, ca metodicieni, coordonatori de lucrări de grad, profesori din sistemul universitar etc., care facem zeci de descinderi pe an la astfel de instituții educative, dar și părinți, cetățeni, autorități locale etc. nu am cunoaște situația materială a școlilor, problemele profesorilor, standardele veceurilor etc. (a propos: oare este chiar treaba ministrului să inspecteze veceuri?). Lăsând la o parte, inabilitățile de natură deontologică și chiar încălcări de natură legislativă (cazuistica merită să fie abordată la cursurile celor ce devin profesori – chiar voi face acest lucru; mulțumesc anticipat celor care au realizat și difuzat videoclipul respectiv),  deplâng și condamn o astfel de abordare.

Drept pentru care, cât timp va rămâne acest ministeriat, nu voi mai face niciun comentariu. Nu merită. S-a ajuns „prea jos”.

Notă. Declarația este făcută de cineva (naiv și neînregimentat politic) care a avut încredere și destul de multe așteptări de la actuala așezare politică.

La revedere!…

1 comment

  1. Trebuie schimbat din temelii modul de perfectionare a cadrelor didactice prin CCD. La ora actuala aceasta perfectionare generala, este inutila, doar aducatoare de credite transferabile si de hartii inutile in procesul didactic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]