Duios Anisie trecea…

Trecea, desigur, pe la un minister. Cel al Educației Naționale (și mai mult decât atât). Precum și alții, în trecut, au trecut pe aici (sic!). Cam câte un ministru pe an, în ultimii treizeci. Au fost ani când am „beneficiat” de chiar trei miniștri și ministeriate. Să fie primit(ți). Dar, să (ne) revenim.

Un prealabil. Nu am avut privilegiul să o cunosc pe doamna ministru (nici nu era necesar sau obligatoriu). I-am ascultat însă un interviu/discuție, la o emisiune televizuală, parca ceva legat de „cafeneaua națiunii”, cu un ziarist pe nume Patraru. Doamna, cu oarece duioșie și nevinovăție, își dădea cu părerea despre una, despre alta. Despre starea educației și nației, într-o viziune proprie, apelând la stereotipii, limbaj de lemn, licențe încetățenite. Și da, întărea și dădea dreptate spuselor celui ce punea întrebări și care aducea, în plus, în atenție cazuistici, chestii, socoteli – personale, dar și generale, valabile dar și discutabile. Mai că începeam să cred că domnul era adevăratul ministru, nu doamna.

Și totuși, să nu exagerăm. Ministerul e minister, o instituție chiar onorabilă. Prima „măsură”: să comasăm/desființăm Institutul de Științe ale Educației. Un fel de „acar Păun” al tuturor relelor învățământului. Nu că institutul cu pricina ar fi un model infailibil de neutralitate decizională (când ani la rând a stat sub subordonarea ministerului), ci ca un gest simbolic, de neutralizare a autonomiei în materie de cercetare educațională. Continui să cred că doamna ministru nu are habar de istoria acestui institut și nici nu a realizat ce a făcut prin anularea lui.

Mai departe. Chestia cu hârtiile și birocratizarea. Sună frumos. Profesorii își doresc așa ceva. Dar, să nu ne păcălim cu această chemare – necesară, reală, de bun simț – dar populistă, iluzorie, falsă, de la un punct încolo. Hârtiile sunt o consecință a ceva, țin de anumite proceduri, necesitatea prezenței lor ține de un anumit dedesubt. Asupra cauzelor trebuie acționat, nu asupra consecințelor. Că sunt multe, cronofage, energofage, este adevărat. Dar nu toate trebuie eliminate (planificări, proiecte de activități didactice, fișe ale disciplinelor etc.). S-a înființat o comisie (pe baza unei hârtii) care să analizeze ce, când și unde trebuie eliminat (pe baza altor hârtii). (Sunt curios dacă membrii acestei comisii au primit câte o hârtie, de participare, la o atare comisie, pentru una-alta, la o adică…). Nu aceasta este „buba” educației, nu de aici trebuie pornit. E un epifenomen al unei boli mai mari. Măsura putea fi aplicată și generată natural prin flexibilizarea, diminuarea, eliminarea unor proceduri introduse forțat, doar de dragul de a fi. Reglementările „din amonte” trebuie revizuite. Consecințele „din aval” vor dispărea de la sine, fără invocarea unei retorici explicite de acest fel.

Va urma, desigur, schimbarea formulei de pregătire inițială a profesorilor. Cea actuală, binecunoscută, prin modulul psihopedagogic, cu două niveluri, ce se vrea înlocuită cu masterul didactic, invocat de ultima lege a educației, schimonosită, între timp, la „chip și înfățișare”, prin nenumărate ordine de ministru. Că trebuie schimbată modalitatea de pregătire, este adevărat (ca unul situat „în interior”, realizez slăbiciunile acestei formule, de mult timp depășite – nu intru acum în amănunte). Mă tem că trecerea la formula masterului didactic nu se poate face în câteva luni, mandatul limitat și presiunea atâtor probleme acumulate în sistem nu vor permite această modificare. Introducerea unei noi formule de pregătire a viitorilor profesori ar presupune o schimbare din temelii a structurii învățământului superior ca atare, ceea ce atrage după sine o altă filosofie și normativitate legislativă (ce pot fi asigurate în următorul ciclu electoral, după alegerilor din 2020, inclus printr-o nouă lege a educației, asumată de viitoarea majoritate parlamentară).

Colac peste pupăză, azi, 3 decembrie, 2019 au fost anunțate rezultatele la binecunoscutul test PISA. Îngrijorătoare rezultate, ciudată treabă, pentru învățământul nostru. Nu că dispozitivul evaluativ (PISA) ar fi infailibil, adecvat sau  cuplat la „tradiția” învățământului românesc, dar ceva fiori trebuie să apară pe „spinarea” noastră (predispusă spre înțelegere, chiar „înclinare”). Normal, nu ministeriatul prezent  – încă vaporos, incomplet, indecis – este vinovat de ceea ce s-a acumulat în timp. Evaluarea enunțată arată că suntem „paraleli” cu ceea ce se așteaptă de la educație, așa cum este înțeleasă aceasta la nivel internațional. Nu cred, în ruptul capului, că populația educațională din România este mai prejos (sau mai presus) decât cea din alte părți. Doar că ea nu are ca țintă aceleași obiective (căi curriculare, obiective evaluative) ca și ceilalți competitori. Dacă li s-ar prescrie elevilor (ca sarcini, modalități de realizare), să zicem, să ajungă pe lună, în doi timpi și trei mișcări, sunt sigur că elevii noștri ar activa sau demonstra astfel de competențe. Dar ce să-i faci, că noi am „înlemnit” într-un altfel de orizont al devenirii! Că suntem mai „tradiționaliști”, mai „clasici”. Că ne situăm, ca proiect și obiective, în „alt film”!…

(Textul va fi continuat cu alte poziționări, funcție de ce mai apare nou „în peisaj”).

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]