Singurătatea – valențe formative

Perceperea sinelui reprezintă un exercițiu continuu ce presupune treceri succesive între asumare și distanțare de altul, exteriorizare și interiorizare, luare în seamă și uitare de sine.

Rabaterea asupra eului nu se poate face decât printr-o separație și distanțare de prezența lumii. În singurătate te poți descoperi mai bine, reflectezi, tragi concluzii, îți activezi potențiale, îți aduni forțele și mergi mai departe. De obicei, singurătatea este blamată, este vizată ca o stare de care să fugim. Lucrurile stau așa întotdeauna? Singurătatea nu are și „fețe” bune”?

Trebuie să recunoaștem că de cele mai multe ori ne regăsim singuri în fața marilor încercări, iar depășirea obstacolelor ține de o anumită tărie a singularității și singurătății noastre. Chiar dacă suntem însoțiți sau îndrumați, cel puțin în unele secvențe ale vieții, de părinți, rude, prieteni, colegi etc., până la urmă în fața momentelor cruciale, cum ar fi examenele, boala, moartea, ne vom regăsi singuri. Singurătatea devine o stare normală ce trebuie asumată și gestionată cu chibzuință, cu echilibru, cu optimism, cu folos. Desigur, o absolutizare sau o închidere în barierele solipsiste ne conduce la depresie, la refugiere păguboasă sau dezagregare existențială.

Singurătatea administrată cu măsură poate deveni o cale de întărire, de re-echilibrare, de virare către un parcurs nou, de urcare spre o altă scară existențială. Retragerea în sine poate prefața instaurarea unui alt nivel sau tonus al vieții. De altfel, în mediile monastice din zorii creștinismului sau de mai târziu, însingurarea devine o cale de potențare a sporului spiritual „Trebuie să ne folosim de clipele însingurării, întorcându-le numai spre lucrurile dumnezeiești, spre rugăciune și meditație. Iar aceste îndeletniciri, de îndată ce vor merge cum se cuvine, nu te vor lăsa să te plictisești. Fiindcă din ele izvorăște o mângâiere duhovnicească, pe care n-o poate da nimic din cele pământești”, se spune în Patericul Sinaitic. Sau cum spunea părintele Constantin Galeriu, ,,singurătatea este încăperea unde Dumnezeu ne acordă audiență”. E un interval al limpezirii, al așezării, al liniștirii de dinaintea unei înalte prefigurări. Singurătatea devine descoperire și preluare de sine, asumare deplină și autentică a celuilalt, vizare sau pregustare a transcendenței.

Într-o recentă lucrare, Teodor Baconschi („Averea bunei educații”) avansează ipoteza dimensiunii paideice a singurătății, a de-conectării edificatoare și generatoare de noi idei, de perspective, de re-așezări sau procesări valorice; desigur, această „sihăstrie” existențială survine după o prealabilă „risipire” pe „scena” lumii, mai ales pregustând din resorturile ei culturale. Leg această pledoarie și de o anumită cazuistică didactică și aduc drept exemplu instituirea în unele școli din Danemarca a unei camere de retragere sau de singurătate (primitoare, bogată în stimuli de altă factură decât de cei din clasa) unde un elev, chiar în timpul orelor, se poate retrage 10-15 minute pentru a rămâne cu sine, a se de-conecta temporar de la sarcinile prescrise de profesor și a se re-întoarce refăcut la activitățile specifice.

Singurătatea poate deveni ocazie de decantare, semnificare, fortificare, de re-începere și înnoire. Sunt singurătăți și singurătăți. Unele atribuite de alții, prin uitare,  marginalizare sau claustrare, dar avem și singurătăți auto-administrate, gestionate cu acribie și rodnicie de către sine. La acestea din urmă mă refer, cu toate că și unele „însingurări” prescrise  de alții, juste sau nejuste (prin încarcerare, de pildă), pot avea și efecte tămăduitoare, curative, iluminatoare. Istoria este plină de astfel de cazuri, mai mult sau mai puțin de dorit (a se vedea cazuistica dramatică a închisorilor comuniste).

Percepția și asumarea singurătății se câștigă în timp iar acest comportament poate fi rezultatul unui program formativ. Singurătatea nu mai este percepută ca o povară pentru omul educat, ci ca un popas edificator, o secvență de rabatere în raport cu ceea ce a fost sau de scrutare a ceea ce poate urma. Aceasta devine un mijloc de creștere spirituală, de centrare a ființei în jurul unor temeiuri sau repere autentice, noi, transformatoare. Nu ar fi rău ca practica formativă să îngăduie și astfel de secvențe de pregătire, asumare, experimentare a solitudinii auto-construite, afirmate, însușite.

Singurătatea nu este dată de kilometrii care te separă de restul lumii, de fuga „în pustie”, de ruperea totale a legăturii cu lumea. Poți fi singur în mijlocul sau tumultul lumii și îți poți construi solitudinea dintr-un anumit punct de vedere (de pildă, o „rupi” cu internetul sau televizorul, dar menții o relație normală cu cărțile, cu cei din jur). E o modalitate existențială oarecum paradoxală de „a fi prezent în lume, fără a fi din lume (Ioan, 17,16), cum se spune în Scriptură. „Pustnicia” este de dorit după exercițiul imersiunii sociale, după un „prea plin” de contacte cu problemele lumii, iar practicată sporadic, din când în când, în alternanță sau complementaritate cu acumulările aduse de conviețuirea alături de alții, aduce un plus de sens existenței și căutărilor noastre.

Așadar, să ne îngăduim clipe de solitudine și să învățăm și din singurătate!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]