Cum e să fii operat într-un spital bisericesc

Starea de bine și de sănătate se evidențiază ca atare și este prețuită când, dintr-un motiv sau altul, alcătuirea trupească ajunge și în situații de criză, de suferință. Sănătatea este pusă în valoare prin contrast, prin raportare la condiția de avarie, de carență. A fi bolnav și a trece cu bine de această situație poate deveni o încercare, dar și o ocazie de interiorizare, de re-ordonare valorică a priorităților, de căutare și prețuire cu adevărat a stării de sănătate. Boala nu este răul absolut, dacă o depășești și ieși întărit din ea.

Mi s-a întâmplat în săptămânile trecute să ajung pe mâna medicilor, să fiu nevoit să suport o intervenție chirurgicală – să spunem una medie, nu complicată dar, procedural și prin consecințe, nu de neglijat. Ca orice om ocupat (și-am făcut tot posibilul să fiu cât mai mult), am tot amânat această manevră, experiențe trecute lăsând în memorie reprezentări nu prea fericite despre spital și medici. Mai ales că peste acestea se așază, zi de zi, reprezentări și „mitologii” care mai de care mai descurajante (despre cât e de greu să dai de un medic bun, cât te costă etc.). Mi-am luat, cum spun, inima în dinți, și după încă o explorare am ales și momentul, și condițiile intervenției – situație privilegiată în raport cu, de pildă, cazurile de urgență.

Pentru că în prezent există șansa alegerii, am optat pentru un spital particular – Spitalul „Providența” din Iași, ce ține de Mitropolia Moldovei și Bucovinei, și care, dincolo de subordonarea față de ministerul de resort, dispune și de o oblăduire bisericească, asigurând servicii și un suport de natură spirituală. Tradiția este incipientă la noi, având în vedere că în occident astfel de așezăminte, sub aspectul inițiativei, suportului și amplorii, au făcut și fac istorie.

Așadar, are loc primul contact cu instituția și, respectiv, internarea. Clădirea se dovedește a fi – contrar așteptărilor – cochetă, caldă, primitoare. Nu supradimensionată, nu sofisticată, nu întortocheată sau re-configurată, ci construită dintru început pentru așa ceva, funcțională, pe măsura îndurării firii și potriveala omului din noi. Mai că spui că nu ești într-un spital. Un amănunt pe care nu pot să îl uit: alături de chitanța privind internarea (pe o sumă mai mult decât rezonabilă, întrucât parte suporți tu, parte statul – prin CAS), primesc un tipizat în care se face vorbire că în acest lăcaș nu se practică bacșișul sau alte atenții. Rămân oarecum îngândurat, pentru că ceva nu se potrivea cu proiecțiile sau intențiile mele. Încă de la intrare, dai de oameni atenți, receptivi, binedispuși. Nu mai vorbesc de liniștea, curățenia și ordinea din jur. Mai multe persoane așteaptă pe scaune, în tăcere, invitația de a intra în diferitele cabinete de consultație de la parter. Urmează ritualul internării, prin echiparea corespunzătoare, depunerea  îmbrăcămintei în camera de la subsol, urcarea cu ascensorul la etajul corespunzător, condus de o doamnă de-a casei, într-un mod aproape firesc, dacă fac abstracție de accelerarea bătăilor inimii sau de ridicarea tensiunii arteriale, stări confirmate, peste câteva minute, când se fac primele explorări. Chiar la intrare, în dreapta, descopăr o capelă, echipată cu cele trebuincioase pentru o rugă individuală sau colectivă, goală deocamdată (suntem aproape de prânz), dar pregătită pentru eventuale întâmpinări. „La orele patru veți fi operat, sunteți pregătit?” – am fost întrebat. „Desigur, cum să nu! – răspund mecanic, fără a mă cerceta prea mult pe dinăuntru.

Nu este deloc aglomerat, mă trezesc singur într-un salon. Îmi fac de treabă, accesând puțin, până una alta, poșta electronică și pagina de Facebook (îmi luasem laptop-ul),  printr-un gest de încăpățânare de a prelungi starea de acasă și de a-mi confirma ca pot să fac ce vreau. Dar, mă rog, încep procedurile preoperatorii. Mi se prelevează probe, mi se face un fel de anamneză, răspund la chestionare (ce boli am mai avut, ce tratamente iau etc.). Mai mult, sunt pregătit și instruit în legătură cu ceea ce urmează, mai ales de către anestezist. Discuții la început formale, apoi mai personalizate, ca în fața unui adevărat psiholog. Înțeleg tipicul și convivialitatea, dar nu pot să nu deconspir trăiri, stări, temeri. Că oameni suntem, ce Dumnezeu! Mai ales când, la un moment dat, mă pomenesc și cu părintele preot lângă pat, un fost student de-al meu, pe care îl recunosc și mă recunoaște. Ce poți să mai faci, ce să mai zici! Începem cu rememorări, apoi cu trecerea în revistă a tuturor relelor lumii în care trăim, ne ridicăm și spre nițică filosofie, dar omul o știe pe-a lui și ajunge unde vrea el, la suflet, mângâindu-l și binecuvântându-l cum se cuvine înaintea unei încercări. Mulțumim, Părinte, e nevoie și de așa ceva!

Intri în sala de operație, dai mâna cu medicul, care-ți zâmbește prietenește și încrezător, ca și cum mare lucru nu s-ar întâmpla, bineînțeles, din punctul lui de vedere. Prea multe nu mai reții, decât un mare luminator deasupra ochiului, cu multe becuri încă neaprinse, și  un suport (masa de operație) pe care te așezi, mimând o oarecare naturalețe și curaj, pe care îți întinzi mâinile lateral, de bună voie, exact ca Iisus răstignit pe cruce (cred că am fost și legat). Ți se injectează, intuiești, prin dispozitivul de la mână, o licoare adormitoare, de medici drămuită. Ultima licărire a minții: Doamne, mă las în mâinile tale și ale medicilor în care mă încred! În rest, nimic nu mai simt, nu mai gândesc, nu mai cutez.

Timp rupt, suspendat, mort. Timp evacuat, ne-simțit subiectiv, pierdut pentru totdeauna. Nu ai deloc senzația curgerii timpului, ești dincolo de orice reper cronologic. Dacă în legătură cu timpul somnului, îl încadrezi cumva perceptiv după trezire (aproximezi câte ore ai dormit, cam ce secvențe ai visat etc.), în legătură cu timpul petrecut sub anestezic nu mai porți nicio urmă; ai senzația că te trezești instantaneu, după o clipă de interiorizare, de confuzie, de neatenție. Adulmeci, dintr-o dată, o altă proximitate sau situație. M-am trezit brusc, vizual, auditiv și chinestezic, cuplat la aparate – prin modul de respirare, de reglare sau alimentare a sângelui, de monitorizare a lucrării inimii – convorbind cu cineva (răspunzând la o întrebare dacă știu unde sunt, ce simt…). Ticăituri, luminițe intermitente ale aparatelor, mici zgomote de pași. Reintri în lume tot așa cum ai părăsit-o: prelungind o imagine, o idee, o rostire. Oricum, primul gând care mi-a venit a fost că sunt în sala de reanimare și că am trecut hopul.

Prin îngrijirile ulterioare, prin tratamentul de specialitate dar și uman – venit atât de la cadrele medicale, indiferent de statutul lor, dar și de la consilierul-preot, care a revenit după prima noapte de la terapie intensivă, printr-o dispoziție indusă de mediu, de subtilități relaționale (la un moment dat, însuși managerul instituției ne-a vizitat, întreținându-se cu fiecare pacient în parte), nu ai cum să nu te întremezi, să prinzi curaj, să te mobilizezi pentru ca boala să iasă din tine. Desigur, procedurile medicale nu sunt însoțite întotdeauna de confort (litri de ser fiziologic îți trec prin corp, ești nevoit să suporți la mână un corp oarecum străin, canula din plastic, ce facilitează joncțiunea cu sistemul circulator), iar în fața durerii fizice, ca și a morții (aș mai adăuga, și a examenelor, ca student, profesor…) te prezinți singur, ca la „judecata de apoi”, cu precarități sau atuuri, fiecare după pregătire, dispoziții, posibilități.

Nu pot să nu remarc dăruirea și seriozitatea medicilor, în raport cu toți pacienții, profesionalismul și demnitatea comportamentală, care îi ridică cumva în ipostaza de mici zei ce merită pe deplin respectul nostru. Asociez aceste percepții personale pozitive cu alte întâmplări exemplare, ivite între timp – mă refer la conduitele, inclusiv comunicaționale, ale medicilor care i-au îngrijit pe colegii lor în acel nefericit accident de avion din luna ianuarie 2014. O societate care anatemizează și desconsideră medicii veritabili (ca și pe dascăli sau alți profesioniști devotați) devine problematică și nu are mari șanse să se reproducă valoric. Să nu aruncăm cu pietre în categorii profesionale plecând de la cazuri individuale, de mal praxis, indiferență sau condiționări  – blamabile, desigur – care se ivesc din când în când. Să judecăm lucrurile după obișnuit și frecvență, și nu după accidente.

Recuperarea devine mai ușoară când ai sentimentul unui lucru bun, frumos și cu dragoste făcut. O astfel de întâmplare nu trebuie considerată ca o secvență tristă, ce se cere a fi „îngrămădită” (și uitată) în adâncimile memoriei individuale, ci se constituie într-o ocazie de întâlnire și inter-relaționare umană fericită, de evidențiere a faptului că fiecare dintre noi poate să întreprindă ceva pozitiv pentru semenul său. De aceea, considerăm că un astfel de eveniment – minuscul dacă îl raportăm la „marile” evenimente ale zilei – poate deveni un referențial întremător și dătător de speranțe, pentru fiecare dintre noi, și care arată că acolo jos, la nivelul infrastructurii comunității, omenia și darul slujirii aproapelui rămân o constantă ce nu dispare niciodată. Iar în legătură cu martorii, nu pot să nu-i amintesc, în final, cu numele lor identificabile – căci ce e bun un nume poartă – și cărora le exprimăm recunoștința și prețuirea noastră: Dr. Enăchescu Ana-Maria, Dr. anestezist Luciana Crețiu-Croitoru, Pr. Capelan Cătălin Puiu (de la Spitalul „Providența”) și, nu în ultimul rând, Conf. univ. dr. Cristian Lupașcu (de la Universitatea de Medicină și Farmacie „Gr. T. Popa” din Iași), „maestrul de ceremonii”, cel cu bisturiul fermecat, deopotrivă binefăcător, binevestitor și vindecător.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]