Necunoscutul de lângă noi

Ieri dimineața, trag o fugă în piața Nicolina. Ca de obicei, când sunt singur, termin cumpărăturile în mai puțin de jumătate de oră. Pe bază de listă, că altfel nu se mai poate. Cumpăr una alta, de la mai multe tarabe, ceea ce îmi place și îmi trebuie, fără nicio tocmeală. Mi se pare, din parte-mi, pierdere de timp (și de simțire) să tragi de preț la niște produse ale câmpului pe care, prea bine știi, atât de greu se obțin, mai ales la vreme de secetă. Mai schimb o vorbă, la un moment dat, cu un fost coleg de armată, devenit piețar, de nevoie, după revoluțiune. „Cum mai merg treburile”? – îl întreb, așa, într-o doară – intuind prea bine răspunsul. „Greu, domn profesor, cât să nu murim de foame, asta e, mergem cu Dumnezeu înainte!”. Îi urez cele bune și mă străfulgeră un regret că nu sunt interesat de ce are înșirat pe tarabă: fasole uscată de mai multe feluri, albă măruntă, albă mășcată, albă încrețită, pestriță, maronie, stacojie… Dar nu despre acest român (vorba bunicului) vreau să scriu, ci despre altcineva.

Când dau să ies din piață, un ins, pesemne care mă cunoștea, îmi ține calea cu un „Bună dimineața!”. Luat prin surprindere, îi răspund mecanic, cu același aplomb, ca și când ne-am fi știut de-o viață. Era un tip de vreo 35 de ani, micuț, grăsuț, pătrățos la față, cu ochi oarecum înroșiți și bulbucați. „Ce faceți?” – mă întreabă, fiind sigur că îl cunosc. Eu – ia-l de unde nu-i! Dar, până una alta, îi etalez, țanțoș, un răspuns: „Păi, ce să fac, m-a trimis nevastă-mea la cumpărături” – îi replic, chitind în gândul meu, cine Dumnezeu o fi și ăsta, dar jucând (și judecând), în continuare, pe cartea unei sincere, duioase și voioase familiarități. „Dar dumneavoastră, ce faceți?” – risc și eu o întrebare. Iar răspunsul este multiplu, alambicat, încețoșat, deconcertant: „Păi, ce să fac, am ieșit acum de la servici, sunt tare obosit, lucrez ca paznic de noapte la Nicolina, pentru 6 milioane jumătate pe lună, spuneți și dumneavoastră dacă se poate trăi, mă rog, asta e…”. Dar mintea mea nu are astâmpăr, săpând, în continuare, în memorie: o fi vreun fost elev, vreun vecin de la fostul apartament, vreun văr de-a zecea spiță de la mine din sat, vreun șarlatan?… „Faceți naveta?”, îl întreb, cu chip de a-mi îmi da seama dacă este din satul meu. „Nu, stau în oraș” – îmi răspunde, târându-mă, mai departe, în ceață. „Da, vă cred – continui eu – toată lumea are probleme în vremurile astea… Uite, și frații mei se descurcă destul de greu, mai ales Cătălin, îl știți, nu?” – încerc eu să-i mai alin durerea dar și să îi mai întind o nadă. Iar el duce vorba mai departe pe un ton de-a dreptul grav. „Iar nevastă-mea m-a lăsat, a plecat, naiba ști unde, am trei copii pe care îi crește maică-mea. Aș vrea să plec la muncă în străinătate, dar nu pot de copii”. Nasoală treabă, îmi zic în gând, și cu omul din fața mea, dar și cu jocul în care am intrat. Simțind că stau pe nisipuri mișcătoare și intrând la oarece bănuieli, am încercat să mă retrag spre mașină cu sacoșele care îmi arcuiau spatele mai mult decât trebuie. „Domnu`, o clipă doar, nu vă supărați, am o rugăminte – mi se adresă interlocutorul. Vă rog, dați-mi un leu să beau și eu o cafea”. Cu aceeași naturalețe, ca și până atunci, scot la întâmplare o bancnotă, una de cinci lei, și i-o dau celui din fața mea, cu un aer degajat, ca și când nimic nelalocul lui nu s-ar fi întâmplat. Mi-a mulțumit și ne-am despărțit. El – cu ale lui, eu cu gândurile mele.

Și iată care au fost gândurile mele (căci ale lui, nu le știu…). Primul: dom`le, m-am cam de-realizat, nu mai țin minte oameni, lucruri, întâmplări. Vârsta, multă-puțină, la care am parvenit, nu mă mai avantajează. Al doilea: încă o dată îmi dau seama (dacă mai era nevoie) câtă durere, suferință și lipsuri sunt în jur, aduse fie de context fie cauzate de actorii înșiși; a le atenua sau elimina, de unul singur, e ca și cum ai adăuga o picătură într-un ocean. Însă, dacă fiecare ar face ce trebuie, câte ceva din răul lumii s-ar mai elimina. Al treilea: realizez, nu fără un tremur interior, că un simplu leu, pe care nu dau nici …doi bani, poate însemna ceva, pentru cineva, la un moment dat (accesul la o cafea, la o stare de trezire, după o noapte de nesomn, necesară pentru a ajunge acasă…). Al patrulea: piața devine un eșantion revelator pentru lumea în care trăiești; dacă vrei să afli ceva despre starea comunității tale, mergi la piață. Al cincilea: un fapt mărunt, precum cel invocat mai sus, te poate aduce mai aproape de o realitate crudă ce trebuie asumată, îndurată, consemnată.

3 comments

  1. aş mai adăuga la susmenţionatele la care aderez, că pieţele sunt pestetot la fel, plonjăm într-o realitate cu toate faţetele posibile prezente, pe care le realizăm sau nu, le intuim, sau le avem şi noi, similare. Iar cu banul donat pentru o cafea, să fie acea cafea, nu pentru ceva mai spirtos; cred că s-ar putea trece cineva care poate n-are acasă pentru pâine pentru ai săi.

  2. domnule Cucos v-am citit cu deosebita placere Pedagogia interculturala, sunt prof LCCR in Spania si m-am bucurat cand cei de la ILR Bucuresti mi-au trimis o lucrare plina deschisa, inchegata si nu lipsita de sentiment, aceasta Pedagogie a dv. Vad ca sunteti un om ancorat in realitate, pacat ca in Spania taranii nu-si mai pot vinde de multa vreme produsele in piete (si ce tarani..ca si aceia au disparut..) cu ganduri bune si cu multa stima,,Eleonora G.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]