La ce folosesc concursurile și olimpiadele școlare?

 

Trăim într-o lume a ierarhizărilor și a competițiilor. Suntem îndemnați să urcăm pe trepte superioare de performanță și de competență. Ni se dă de înțeles că trebuie să progresăm, să exploatăm la maximum ceea ce posedăm, să nu pierdem ocazia de a arăta ceea ce suntem în stare. Școala nu poate face abstracție de această tendință, ea însăși contribuind la generalizarea întrecerilor și la inducerea unui apetit al concurenței. Suntem învățați încă de mici să ne comparăm unii cu alții, să fim în fața altora, să ne autodepășim.

Nu numai elevii sau studenții sunt puși în situația de concurență. În spatele lor sunt dascălii, școlile, ba chiar și sistemele naționale de învățământ (a se vedea miza testelor internaționale de tip Pisa). Se naște un agrenaj complicat, ce pune în act strategii și motivații diverse, cu implicații de ordin politic, social, cultural. În „vârtejul” concurenței (școlare, profesionale, statutare…) suntem atrași cam toți. Există o „fațadă” a acestor mișcări evaluative, un spațiu transparent și public, după cum există și un „culise”, un teritoriu al gesturilor mai mult sau mai puțin evidente (alocări preferențiale de fonduri, modificarea ilicită a programelor de învățare a unor elevi, presiuni ale profesorilor, școlilor, inspectorilor…). Miza este mare, întrucât apar, nu-i așa, beneficii; nu avem de a face cu un „joc gratuit”, pentru că cei antrenați în acest proces obțin niște avantaje: premianții sunt gratificați, olimpicii primesc un „bilet în alb”, pentru intrarea în ciclurile superioare de învățământ, profesorii care i-au pregătit beneficiază de gradații sau adaugă noi „lauri” pe frontispiciul competenței lor profesionale.

Concursurile și/sau olimpiadele școlare comportă, ca orice situație de învățare, și dimensiuni bune, profitabile, dar antrenează și efecte negative sau perverse la nivel de indivizi sau de grupuri. Până una-alta, concursul este un exercițiu de punere în valoare a posibilităților unui candidat în perspectiva unei învățări de performanță. Se naște un context de maximizare a unor predispoziții, a unor capitaluri genetice sau culturale cu care unii școlari sunt înzestrați. Concursul este un moment de testare a propriilor achiziții, de gestionare a emoțiilor, de asumare a unor exerciții sau consecințe decizionale. El poate conduce la întărirea unor percepții, la construirea sau afirmarea stimei de sine, la conturarea unei maniere de a înfrunta precaritățile vieții. Elevii nu sunt egali și, ca urmare, fiecare are nevoie să fie antrenat în raport cu predispozițiile pe care le poartă. Un învățământ modern trebuie să asigure această diferențiere a prescripțiilor avansate, a somațiilor valorice, a așteptărilor preconizate. Cui poate mult trebuie să i se pretindă mai mult (chiar un pic mai mult decât este în stare, dacă e să luăm în calcul teoria zonei proximei dezvoltări, explicitată de Vîgotski).

Pe de altă parte, concursul nu trebuie să fie fetișizat, să devină un scop în sine. Nu totul este „jucat” sau se devoalează despre o persoană în contextul unei situații de concurs. Rezultatele acestuia nu exprimă o constatare definitivă despre prestațiile sau posibilitățile unui elev. Sunt atâția foști olimpici care s-au pierdut în mulțime, s-au devitalizat, după cum sunt foarte mulți potențiali performeri care nu au întâlnit (încă) ocazii de punere în valoare (fie din cauza unui context școlar deficitar, fie a unor carențe ce țin de personalitatea individului – timiditate, demotivare circumstanțială, accidente existențiale etc.). În evoluția fiecărui ins intervin perioade de accelerare sau de încetinire a manifestării unor performanțe, a auto-construirii sau afirmării lor. Nici cel mai creativ ins nu dă randament, la aceeași intensitate, oră de oră, zi de zi, an de an. În plus, concentrarea pe anumite tipuri de competențe la nivelul educatului – pe linie cognitivă, afectivă, volitivă – poate să producă distorsionări ale personalității, din alte puncte de vedere, prin neglijarea dezvoltării unor paliere deosebit de necesare pentru împlinirea umană sau pentru valorizarea în plan mai larg a unor predispoziții (sociabilitatea, culturalizarea, deschiderea către alteritate, generozitatea etc.). Fenomene psihopatologice precum auto-marginalizarea, însingurarea, depresia, viziunea catastrofică despre viață, actul suicidar sunt întâlnite și la foștii „premianți”. De aceea, orice presiune sau investiție pe direcția intensificării unor performațe de ordin școlar sau profesional se cere a fi însoțită de măsuri compensatorii sub aspect psihologic, relațional, cultural. Orice unilateralizare a dezvoltării personalității va avea consecințe problematice la un moment dat. A „plusa” asupra unei singure dimensiuni a manifestării umanității în detrimentul celorlalte, antrenează anumite costuri, care se vor “deconta” mai târziu. Persoana este o integralitate, și această unitate se cere a fi vizată, înainte de toate.

Politicile școlare prezente sau de perspectivă pun accentul (și) pe formarea sau cultivarea elitelor. Un învățământ este cu atât mai dezvoltat cu cât acesta are în vedere nu numai masa de elevi, ci și vârfurile ei. De bună seamă, este important să urmărim progresul continuu și la nivelul elevului de mijloc, dar cel cu abilități înalte trebuie să beneficieze de un “tratament” educațional din ce în ce mai rafinat, mai focalizat, mai concentrat. În același timp, o politică școlară vizionară ar fi bine să pună accent nu numai pe omogenizare, prin prescrierea unui program unitar pentru toți elevii, ci și pe diversificare, pe propensarea unor predispoziții particulare pe care le posedă elevii. În acest fel se ajunge la o formă superioară de valorizare a fiecăruia, în funcție de „talanții” pe care îi poartă și care se cer a fi „înmulțiți” prin practicile școlare. Lărgirea diapazonului de prilejuri de formare și exprimare a unor competențe diferite, în care să „încapă” cât mai mulți elevi, ar fi o soluție pentru ca fiecare elev să se simtă luat în seamă și să se afirme. În fond, o școală bună este aceea în care elevul își poate descoperi și pune în valoare un protofoliu de predispoziții. Nimeni nu le posedă pe toate dar, cu siguranță, fiecare copil are ceva de spus într-o direcția sau alta.

Concursurile sau olimpiadele școlare pot contribui la deșablonizarea practicilor educative, la flexibilizarea și extensia ocaziilor de învățare, la asumarea de către tineri a unei formări responsabile, autoconsimțite. Ele nu înlocuiesc practicile evaluative obișnuite, dar le continuă, le nuanțează, le amplifică. Unii subiecți care se manifestă tern în timpul activităților didactice curente pot străluci cu ocazia unor consursuri școlare – artistice, sportive, practice – pe baza unor preferințe individuale liber exprimate. În mare măsură, concursurile și olimpiadele bine profesate pot suplini ceea ce nu face educația formalizată, instituționalizată, prin activitățile rutiniere.

Așadar, e bine să dăm credit acestor ocazii de formare suplimentare? Cu siguranță că da. Cu o condiție: să se aibă în vedere că sunt  proiectate pentru elevi, pentru creșterea lor spirituală, prin crearea unui sentiment de împlinire, edificare și bucurie a reușitei.

7 comments

  1. Daca ne uitam in fisele de evaluare ale cadrelor didactice ( pentru gradatii de merit, transferuri, etc), vedem ca cel mai mare punctaj este dat pentru rezultate la concursuri si olimpiade scolare. Deci, nici o sansa ,,să se aibă în vedere că sunt proiectate pentru elevi, pentru creșterea lor spirituală, prin crearea unui sentiment de împlinire, edificare și bucurie a reușitei.,,. In continuare ne vom focaliza pe colectarea de diplome si rezultate. Si inca ceva: nu inteleg de ce dvs ( si altii), folositi ca bibliografie obligatorie la diverse examene ale profesorilor, nu va faceti intrarea pe scena media pentru ca punctul dvs de expert in educatie sa se auda. Daca MEN considera sa va introduca la bibliografie, atunci trebuie sa va si auda dincolo de carti! Ce ziceti?

  2. Olimpiadele scolare sunt o pierdere de timp. Cum va explicati ca Finlanda, tara cu unul din cele mai performante sisteme de invatamant din lume, studiat de specialisti din toata lumea (in mod deosebit de expertii britanici in invatamant) nu organizeaza olimpiade scolare, si nu castiga nici o olimpiada internationala? Daca s-ar organiza olimpiada internationala de limba finlandeza, nici atunci nu ar castiga.

  3. concursurile sunt foarte importante ele contribuie la formarea vitorului Romaniei ! Tinerii de azi sunt speranta unei Romanii mai bune si mai favorabile !

  4. Poate pe la alte scoli,dar nu si la scoala unde a invatat copilul meu. Nici măcar de elită nu se preocupa nimeni. Daca am încercat sa comentez comportamentul unui profesor mi s-a răspuns „lasati,doamna,copilul d-voastră si asa este f bun”. Dar eu stiu ca putin interes din partea profesorilor prinde f bine la dezvoltarea copilului.

  5. Prima faza a Olimpiadei de interpretare instrumentala, exemplu pian, Comisia de examinare este formata tot din profesorii care au proprii lor protejati cu care lucreaza. Locurile sunt putine iar copiii buni si muncitori care nu au un profesor sa le sustina dreptul locului meritat, nu merg mai departe. E un fel de imparteala la masa intre profesori. Am fost antrenor si arbitru international si stiu toate nedreptatile ce se fac, nu mai intru in detalii.

  6. Olimpiadele nu sunt necesare, si in general sunt chiar o prostie. Daca esti foarte bun, atunci, acestea iti dau satisfactie dar altfel… daca nu se face pregatire diferentiata cu cineva acel cineva se simte dat la o parte, neimportant. Apoi, rezultatele dezamagitoare la un concurs iti dau un sentiment de inferioritate. Cel putin, cat timp nu sunt primul ma simt foarte prost…

  7. Participarea la faza nationala a Concursului de Limba si Literatura Romana „Mihai Eminescu”, precum si la faza judeteana a Sesiunii de Referate Stiintifice (parca asta ii era numele, dar nu sunt sigura…) mi-au oferit scuza de a lectura si mai multe carti. Studiind la un profil real, nu doar o data mi-am auzit de la un profesor sau doi remarci de genul „Trebuie sa te decizi! Ce vrei: filologie sau real?!”. Adevarul inteles doar de mine este ca nu am avut rezultate notabile la literatura pana nu am mancat matematica cu paine. Cumva, am ajuns sa vad o multime de conexiuni matematice in literatura, si asta m-a ajutat sa analizez sau sa fac paralele intre diverse opere literare intr-un fel inovator, si asta s-a reflectat in rezultatele imbunatatite. La matematica nu am avut rezutate deosebite si, cu doar 8.90 la BAC, m-am considerat un elev mediocru…. desi, aparent, nu eram – clasa noastra era una de elevi performanti. Ce pot sa spun cu tarie este ca, fara olimpiada, m-as fi plictisit enorm de mult, la ore. Olimpiadele sunt, intr-adevar, pentru elevii care aici sunt inregistrati in registrul copiilor talentati. Scolile publice de aici nu participa la olimpiade – de fapt, selectia elevilor catre olimpiade se face mult mai bine in Romania, fiindca, de bine de rau, inca se pune accent pe meritocratie, la nivel macro. Adica, scolile de stat „de elita” sunt disponibile unor elevi talentati in paturi sociale defavorizate. Da, si eu am suferit o usoara marginalizare pe criterii economice, insa m-am detasat de partea sociala si m-am concentrat pe partea educationala a scolii. Deci, la capitolul asta, Romania are sanse mult mai mari, inca, de a selecta elevi cu adevarat talentati pentru participarea la aceste concursuri. In Anglia, profesorii de la scolile publice nu au timpul necesar sa se poata concentra asupra concursurilor de genul asta. Si aici intervine o alta mare diferenta, si exact cealalta fata a monedei, exact cum analizeaza atat de bine si semnatarul acestui articol. In Anglia, profesorii de la scolile de stat nu au acest lux, fiindca in Anglia nu exista repetentie sau corigenta. In Anglia nu exista nici calificative pentru elevi, ci doar nivele pe care ar trebui sa le atinga fiecare elev – de la o varsta, aceste nivele sunt stabilite in functie de abilitatile testate initial – penru fiecare elev in parte. Un profesor englez sau galez trebuie sa demonstreze progres pentru FiECARE din acesti elevi. Calificativele sunt puse profesorilor, si nu elevilor. Daca zece elevi de elita au rezultate foarte bune, si doi elevi mai slabi la acea materie nu si-au atins potentialul, nota proasta este data profesorului. Slujba acelui profesor este sa ii ajute si pe elevii cu performante mai slabe sa atinga un nivel cel putin specific varstei lor. Desigur, de la varsta gimnaziului, intervin multe variabile, insa profesorul are datoria sa identifice cauzele neatingerii nivelului dorit. O clasa in care un numar ridicat de elevi au un comportament nedorit in timpul orelor nu este considerata ca fiind o clasa problematica decat rareori – si niciodata de catre conducerea unuei institutii de invatamant, ori de catre inspectorii scolari – ci o clasa in care profesorul nu isi face atoria cum trebuie. Doua sisteme, doua fatete ale aceleasi monezi – personal, consider ca un sistem dorit e undeva la mijloc, dar asta sunt eu. In concluzie, nu ca parerea mea ar fi importanta, dar eu sunt de acord cu autorul, si cred ca olimpiadele isi au rolul lor, insa o scoala de elita care isi coordoneaza resursele cele mai de valoare doar pentru a ii propulsa pe elevii olimpici este o scoala care trebuie sa aiba pe constiinta educatia si sansele pentru un iitor mai bun ale celorlalti elevi. Imi cer scuze pentru lungimea comentariului si iti multumesc daca ai avut rabdare sa il citesti. Nu am invatat niciodata sa scriu succint – incerc, acum, dar nu reusesc de fiecare data!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]