Avem evoluționismul – ce facem cu el?

De ceva vreme, se tot discută despre oportunitatea prezenței teoriei lui Darwin în manualele școlare. Instanțe europene, instituții de stat, asociații civice sau persoane în nume propriu vin cu o serie de soluții, unele deosebit de radicale care ne pun în oarece încurcătură.

Nu de puține ori, această dispută este tranșată în chip maniheist, după o logică simplistă, de tip sau-sau. Se uită faptul că în materie de educație trebuie lucrat mai nuanțat, mai echilibrat, și că trebuie legate și semnificate lucrurile după repere ce depășesc dileme sau certuri conjuncturale.

Ne pune pe gânduri, în primul rând, faptul că nu cei în cauză (specialiștii în științele naturii, profesorii de biologie) au fost cei care au avut posibilitatea să-și spună părerea. Ca și în alte cazuri, o serie de oameni politici sau activiști contemporani (inclusiv de la nivelul Consiliului European) au fost primii care au denunțat faptul că perspectiva evoluționistă ar fi chipurile periclitată de cea „creaționistă”. Iar acest lucru a fost tranșat dihotomic, prin excluziune, contrapunându-se ceva cu altceva, măsura „corectivă” având mai degrabă un iz politic și mai puțin unul argumentat deontologic și pedagogic.

Trebuie spus că la nivelul curriculumului școlar e necesar să se transleze o seamă de teorii știinșifice pe care comunitatea academică le pune la dispoziție la un moment dat. Explicația științifică evoluează în timp, are o dinamică a ei, paradigmele completându-se unele cu altele, prelungindu-se sau înlocuindu-se atunci când e cazul. Savoir-ul poate fi înțeles ca o sumă de „ipoteze de lucru” ce pot conduce undeva; e un fel de „schelărie” la care putem renunța după o (mai) temeinică edificare. Teoria științifică e un construct explicativ ce are o „viață” aparte – uneori destul de scurtă, comportă o anumită doză de relativitate, exprimă un anumit nivel de cunoaștere la care a ajuns omenirea. A nu ține cont de acest lucru înseamnă să aluneci într-un soi de dogmatism științific, de totalitarism epistemologic la fel de dăunător ca toate celelalte (social, economic, spiritual). Nu de puține ori s-a ajuns la această stare de supremație prin care toate celelalte moduri de gândire sau de acțiune să fie rescrise, filtrate printr-o singură teorie (a se vedea, în acest sens, tratatele de filozofie de la noi, din deceniile trecute, unde „trona” doar materialismul dialectic și istoric iar „restul” în materie de reflecție era „aureolat” de filosofia marxistă). În acest sens, chiar și evoluționismul, ca simplă teorie, a avut poate de suferit sfârșind într-o ideologie, pentru că a fost instrumentalizat și utilizat în chip exagerat/interesat de regimurile sociale ce făceau apologia materialismului și ateismului. Când cunoașterea este ideologizată apar astfel de fenomene de aglutinare forțată, de supradimensionări, de ocultări sau epurări care nu au de a face cu spiritul de căutare a ființei libere.

Considerăm că este dreptul biologilor de a decide în conformitate cu ce paradigmă explicativă să se configureze disciplina pe care o predau. Dacă aceștia au ajuns la concluzia că, pentru anumite secvențe din realitatea vie, evoluționismul (clasic sau amendat) dă încă răspunsuri plauzibile la ceea ce ei încearcă să-și explice, atunci să-i lăsăm să meargă (și) pe această pistă. După câte știm, evoluționismul nu-i singura cheie explicativă pe care biologii o utilizează. Cercetările din acest domeniu au evidențiat și alte resorturi ale apariției și dezvoltării biologicului. Mărturiile paleontologice scot la iveală realități destul de complexe, care nu pot fi explicate printr-o singură teorie – fie ea și evoluționistă (mai ales evoluționistă!). Nu cred ca e cazul să dăm lecții biologilor ce să propună într-un manual de biologie, după cum nu trebuie să indicăm profesorilor de religie ce conținuturi să fie cuprinse în manualele de religie. Fiecare disciplină școlară trebuie să aibă autonomia de a pune în lumină acele cadraje explicative sau argumentative care sunt specifice cunoașterii din domeniul respectiv. Fiecare materie de învățământ poate întrebuința sau accentua un mod sau altul de raportare la realitate (prin cunoaștere, reflecție, introspecție, credință), în concordanță cu un temei ce o definește, îi dă cuprindere și tărie explicativă. Adevărul are multe fețe și spre el ajungem pe mai multe căi – și prin știință, și prin credință.

În panoplia de comportamente ce se cer a fi fasonate în școală trebuie să fie prezente atât raționalitatea, cât și sensibilitatea, credința și atitudinile persoanelor. De aceea, alături de Biologie, Chimie, Fizică etc. trebuie să coexiste și Religia, Literatura, Muzica etc. Și nu printr-o logică disonantă și exclusivistă, ci printr-o simfonie și stimulare reciprocă (în sensul că, de pildă, prin Religie se poate cultiva și rațiunea, iar prin Fizică și sensibilitatea…). Toate aceste discipline își au rostul lor formativ, și nu este bine să le plasăm în opoziție unele față de altele. Mai mult, ar trebui să armonizăm, să punem în lumină diverse „fante” de rezonanță care în mod indubitabil există între ele (personal, am văzut un manual de biologie creștină, în care explicația dinamicii și diferențierii materiei vii nu venea în contradicție cu ideea de divinitate).

Ni se pare de rău augur decretarea din exterior a eliminării din manuale a unor teorii din rațiuni ideologice sau de conștiință individuală sau colectivă. Dacă ar fi să ne ghidăm după acest reper, multe poziționări ideatice ar trebui scoase din manualele școlare. Măcar din motive istorice, unele concepții teoretice trebuie menționate sau descrise în calitate de episoade ale cunoașterii. Elevii au nevoie de cadre polimorfe de știință și de conștiință, pentru ca, pe această bază, să ajungă la zări înalte de înțelegere, edificare, realizare.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]