Lepădarea și golirea de sine, condiție a mersului înainte


Vine o vreme când pentru a merge mai departe trebuie să „omori” în tine reprezentări vechi, resentimente, tristeți, amintiri, speranțe, visuri. Orice conversiune sau început presupune o golire de ceea ce a fost până atunci. Un astfel de gol anunță promisiunea unui început, degajarea unei noi căi, făurirea unui om nou. Înaintarea poate însemna și poziționare negativă față de ceea ce a fost, evaluare ultimativă sau suspendare absolută. O spune Mântuitorul în mai multe rânduri: „Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”(Marcu 8, 24-38). „De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor” (Matei 18, 3). „De voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează Mie“ (Matei 19, 21). Primenirea presupune o despărțire de vechi, o aruncare la coș a ceea ce ne împiedică să mergem mai departe. „Agonisirea” și „averea” (de bunuri, idei, stări…) pot deveni stavile pe drumul unei edificări și înălțări.

Omul are o apetență deosebită de a merge pe logica acumulării, și mai puțin pe cea a golirii. Vrem mult, din ce în ce mai mult. Ne este greu să ne despărțim de haine vechi, de cunoștințe vechi, de idei vechi. Nu știm ce să facem cu lucrurile inutile. Încercăm să le păstrăm sau, cel puțin, să le dosim. Ne cantonăm în prezent îngrămădind în el ceea ce este demodat, ceea ce ține de trecut, ceea ce ne trage înapoi. Nu suntem în stare să ne golim, să facem un „grad zero” în existența noastră. Nemulțumirea ne apasă cu atât mai mult cu cât dorim să mergem mai departe cu ceea ce a fost. Nu avem curajul să o rupem cu trecutul, cu „omul vechi”. Speranța apare în spațiul unei rupturi, în intervalul unei nemulțumiri, în perspectiva unei noi fundări. Ea nu își justifică apariția când mulțumirea sau fericirea sunt pregnante. Speri la ceva mai bun pentru că ceea ce este acum te dezamăgește.

Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem că ”plinul” și ”prea-plinul” au nevoie de un opus, de un referent negativ, constituit de o absență, de un vid. Creșterea unei persoane se face pe axa de la „mai puțin” spre „mai mult”. În pedagogie se consideră, de pildă, că ignoranța nu e ceva negativ, ci promisiunea unei creșteri ce va să vină. Necunoașterea prezentă cauționează, într-un fel, cunoașterea ce urmează să se instaleze. În ceea ce nu este (încă) se ascunde dorința unei transcenderi. Un copil care nu știe e un fapt cât se poate de normal și de pozitiv pentru ceea ce acesta urmează să facă. Căci, dacă ar cunoaște, la ce i-ar mai folosi educația? În același sens poate fi înțeleasă și dez-vățarea, ca o întoarcere la acea tabula rasa primordială, printr-o regresiune către o stare de puritate inițială de la care se poate pleca spre ceva nou.

Dialectica dintre plin și gol stă la baza unei evoluții sigure. „Plinirea” se face în spațiul unei lipse, iar golul caută oportunitatea unei împliniri. Pe de altă parte, orice împlinire adevărată se lasă cu noi interogații sau neîmpliniri, iar orice neîmplinire actuală tinde către o încununare ce caută să devină posibilă. Înaintăm în existență făcând pași mici către perfecțiune. Ne mai oprim în loc, mai facem câte un pas înapoi, mai ștergem cu buretele ce a fost, ne mai descrețim fruntea și mergem țintă înainte. Înaintarea presupune și replieri, negări, rupturi, redefiniri în concordanță cu ceea ce întâlnim pe traseu.

Golul nu trebuie să fie înțeles ca ceva negativ. El este condiția ivirii și întronării noului. Golul nu înseamnă absență, ci spațiu al regenerării. Forța acestuia stă în aceea că este deschis unor noi oportunități. Golirea nu trebuie vizată ca fiind totală, ca fiind un capăt absolut, un sfârșit. Te golești de acel ceva care nu se mai leagă de ceea ce urmează. Golirea se face în perspectiva unui viitor mai bun, mai frumos, mai autentic. Aceasta presupune o schimbare de macaz în ceea ce privește principiile de acțiune, metodele, oamenii pe care îi vizezi. Ea atestă o puternică trezire la realitate și un mare act de voință. Individul toropit și răvășit nu va fi în stare de o asemenea revelație. Și de o turnură din rădăcini a existenței sale.

În general, motorul unei conversiuni se află în interior. Nu e nevoie de mai știu eu ce accidente evidente pentru ca omul să se transforme radical. Iar schimbarea cea mai puternică nu este însoțită de spectaculozitate, de vizibilitate, ci de o tăcere prelungă și poate definitivă. Cum spunea cineva (nu mai știu cine), despre lucrurile mari și grave nu e bine să vorbim nimic. Și nici povesti.

1 comment

  1. Va multumesc pentru placerea simtita la citirea acestui articol. De ceva vreme ma ocup de imbunatatirea proceselor organizationale prin gasirea si eliminarea pierderilor inglobate in modul curent de lucru. Exista si o clasificare a tipurilor de pierderi – aparute ca urmare a asteptarilor, erorilor, miscarilor redundante, acumularilor inutile etc. La un moment dat mi-am dat seama ca toate principiile si instrumentele utilizate pentru imbunatatirea proceselor organizationale se pot aplica si altor tipuri de procese – de aceea am devenit studenta la psihologie si astazi caut solutii de simplificare a unor procese cognitive …
    Iar eliminarea a ceea ce nu este necesar constituie pentru mine primul pas – care bineinteles ca nu poate fi facut inainte de a intelege ce este util si ce nu.
    De aceea articolul gasit astazi este pentru mine ca un fel de confirmare ca nu am pornit pe un drum gresit. Multumesc mult!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

[instagram-feed]