Învățământul, dintotdeauna și de pretutindeni, este condiționat și de context, de determinări ce se exercită aici și acum. Un veritabil sistem educativ, în ce are el bazal, se exercită în raport cu niște constante valorice, procedurale sau de conținut, ce exced conjuncturalul și accidentalul. Dincolo de vremuri sau intemperii, e de dorit ca educația să fie vertebrată de o „busolă” imperturbabilă. Niciodată nu va fi exclus binomul educat-educator, relaționarea vie dintre două (sau mai multe) ființe, concretețea raportării la lucruri, fenomene, stări, exercițiul aflării sau dumiririi, bucuria înțelegerii sau interiorizării unor idei, cunoștințe, trăiri. Chiar dacă unele dintre aceste dimensiuni pot căpăta contururi diferite – ca pondere sau pregnanță, ele nu vor dispărea, nu pot fi eludate, nu pot fi excluse. Indiferent de opreliști sau de oportunități, într-o relație paideică nu se va putea face niciodată abstracție de partajul inter-sufletesc, de efervescența dimpreunei căutări și găsiri, de (sub)înțelesurile zămislite în dinamica și prin „contagiunea” prezenței față către față.
Opțiunea pentru modul online de a face educație reprezintă o soluție la o situație de criză, și nu o alternativă la ceea ce învățământul este chemat să realizeze în situații normale. Dacă e să ne raportăm la intervalul recent, s-a încercat o salvare și o continuare a prezenței școlii/universității printr-un substitut ce doar secvențial și tendențial s-a putut perpetua, având în vedere raportul dintre eforturile (multiplicate, din partea profesorilor și elevilor) și efectele la care s-a ajuns (pe jumătate sau chiar pe un sfert). Blocajul total, prin „înghețarea” anului școlar, era de evitat nu numai din rațiuni tehnic-administrative, dar și din considerente sufletești, umaniste, existențiale: să ne imaginăm, pentru o clipă, ce-ar fi fost dacă „furam” un an din viața unui copil, tânăr, chiar matur. Încât, învățământul online este un simulacru și un substitut firav a ceea ce ne rezervă educația săvârșită în mod obișnuit. E o încercare de reeditare a unui proces natural, translat și redus de limitele unui cadru artificial. Nu este de criticat sau de desființat, ci de asumat sau concretizat realist, atunci când vremurile impun așa ceva ca aproape singura variantă.
Învățământul online e un fel de „îngânare” parțială a ceea ce ne poate rezerva întregul. Comutarea totală a educației în registrul virtual este de neconceput. Că secvențe ale acesteia pot însoți, acompania, prefața sau ratifica educația obișnuită, e deja aproape un loc comun. Și până acum gesticulații pre- sau post-didactice presupuneau uzanța instrumentarului informatic (prin prescripții prin email, trimiteri la informații suplimentare în cyber-spațiu etc.). Să nu uităm de un aspect foarte important: învățământul e nu numai instrucție, ci (aș zice, în primul rând) și educație, construcție de caractere, de persoane. Or, formarea persoanei presupune act concret, influență plenară directă, punere în situație, observare și îndrumare, feed-back complet și imediat, întărire psihocomportamentală etc. Cum pot fi preluate aceste sarcini de medierea instrumentală? Oricât de performate sau sofisticate ar deveni noile tehnologii, ele nu pot sta în locul persoanelor vii, preluându-le din calități sau atribuții (spontaneitate, reactivitate, creativitate, înțelegere, disponibilitate, bunătate etc.).
Ca proiect de viitor, formarea online va căpăta o pondere însemnată în ce privește dimensiunea instructivă (transmiterea de informații) și, mai ales, se va adresa segmentelor populaționale care deja au formate competențe în sistemul tradițional de instruire. Pentru un matur, de pildă, e mai nimerită o participare la un curs online de perfecționare sau de reconversie profesională, decât o deplasare efectivă într-un spațiu de învățare. Pentru cei aflați la începutul procesului educativ, prezența în sala de clasă este indispensabilă. Dar și așa, împletiri și corelații dintre tradițional și online, în ce privește sistemul normal de instruire, sunt de presupus. E de așteptat ca, în perspectivă, ponderea administrării unor informații sau consemne educative pe cale virtuală, mai ales în componenta lor instructivă, să crească și să se permanentizeze – în beneficiul învățării în sala de clasă. O viitoare ecologie a învățării școlare trebuie să ia în calcul și astfel de despovărări crono- și energo-fage – benefice și pentru educatori, și pentru educabili. „Nucleul dur” al relației pedagogice nu va reuși să fie substituit de instrumentele informatice – chiar dacă acestea își rafinează performanțele prin personalizare sau crearea iluziei unor relaționări inter-umane.
Prin educația „la distanță” mai degrabă se poate gestiona procesul de învățare, prin pârghii pre- sau post-predare, decât să se transmită efectiv informații noi, adesea complicate, ce necesită prefigurări sau procesări pe care cadrul tehnic nu întotdeauna le permite. În prezent, asistăm la o pluralitate de experiențe didactice la distanță, de la soluții ad-hoc până la cele profesioniste, de la un eclectism operațional până la unitate de viziune, acoperind în parte exigențele unei formări de această natură, date fiind trecerea bruscă, integralitatea și ineditul acestei experiențe de predare-învățare. Oricum, e mult de lucru, pe viitor, la un proces de cuplare firesc, sporitor, bazat pe complementaritate, dintre ceea ce se face „în prezență” și activitatea „în absență”. De pildă, mutații de accent poate suferi procesul de testare sau de evaluare. Aceasta nu va viza atât cunoștințe declarative, care se cer a fi încorporate (date exacte, factuale, idei depozitate în manuale etc.), ci, mai degrabă, cunoștințe procedurale, felul cum sunt utilizate și aplicate cunoștințele, care este sensul lor, puterea de a ajunge la alte informații, la alte modalități de valorificare sau întrebuințare a acestora.
În plus, nu toate pre-achizițiile celor care au intrat în formula online erau orientate pe direcția educațională, didactică. Echipamentele și aptitudinile existente au constituit o bună bază de plecare pentru o „comutare” a învățământului de la varianta clasică la cea modernă.Formarea unor competențe digitale de primă instanță, la elevi/studenți și profesori, nu este suficientă pentru instaurarea unei formări virtuale; e nevoie de transformări la nivel de formare prin focalizări pentru contexte gândite explicit în acest sens. Nu toate instrumentele informatice sau de tip software, utilizate în acest moment pentru comunicarea sincronă/asincronă cu elevii, au fost proiectate în scopul realizării activităților didactice; unele sugestii, venite din partea profesorilor, reclamă necesare calibrări ale acestor echipamente sau programe, încă din start, în perspectivă explicit didactică, educațională.
De asemenea, cunoașterea și formarea, asigurate de mediul online, se supun fragmentării, episodicului și algoritmicității gândirii și acțiunii umane. Tot ce ține de reglaj fin, de nuanță, de efervescență epistemică, de emoție euristică, de balans sau profunzime ideatică etc. nu poate fi acaparat sau transmis de mașină sau alt dispozitiv comunicațional (cel mult, ca iluzie sau surogat strecurat de un informatician dibaci). Gândirea „mașinală” asigură performanță și randament, dar nu este iscoditoare și inovatoare. E un derivat, nu un izvor al cuprinsului, al înțelepciunii, al valorii. Atribute importante ale genezei sau dialecticii cunoașterii sunt neglijate de noile tehnologii de informare și comunicare. Acestea se dovedesc a fi deosebit de necesare, funcționale, eficiente, dar nu se pot substitui însușirilor și vocației omului.
În ultimă instanță, experiența educației disponibilizată prin mediul virtual este o provocare pe care Saeculum-ul prezent ni-o aduce: învățământului online este o probă – de etapă – a măsurii în care ne putem prezerva umanitatea în raport cu o „creatură” – tehnologia – ce pare că uită și ia în derâdere omul ce a zămislit-o…