Primăvara, simbol al începutului, al revigorării

Noul anotimp nu apare dintr-o dată. E un zbucium, de factură aproape cosmică, la care suntem cu toții copărtași. Stau și privesc ce se întâmplă pe lângă casă. E aproape amiază, e destul de cald, iar câteva muște, anemice și dezorientate, își iau zborul spre pereții calzi. Se agață tâmp de coșcoveala de peste iarnă și rămân aproape nemișcate când le iau în palmă. Mai încolo, câteva curajoase „maica domnului”, ce-și poartă mândru punctulețe roșii pe spate („să nu cumva să le omori că e păcat”, mă atenționa, săraca bunica!), ies năuce din țărâna încă umedă. Nu mai departe de doi pași, o pojghiță de gheață mai stăruie în a mai ține captive un șomoiog de fire din iarba anului trecut. Zăpada de pe acoperiș se topește încet-încet, iar timpul este măsurat – pic-pic-pic! – de prelingerea șiroaielor de pe streașină. Îmi plec capul uimit pe o parte și privesc copilărește la acest spectacol fascinant. Mă las în genunchi și întind degetele spre una dintre gâze. Dă să urce și nu prea. Simt în tâmplă căldura soarelui, ca pentru prima dată, sufletul se moleșește și aproape că intru într-o blândă și binecuvântată reverie. Mă fac una cu pământul și cu ceea ce mișcă pe el. E un timp unic al întâlnirilor, al întretăierilor destul de paradoxale. De imagini, de mirosuri, de auzuri. Din anii care au fost, inclusiv cu primăveri cu tot. Și din ceea ce ar putea să fie. Ceea ce a fost nu a dispărut în totalitate, ceea ce va fi își anunță timid prezența prin nevinovate dar elocvente râvniri.

M-au impresionat întotdeauna amestecurile, confluențele, întâlnirile. Dintre întuneric și lumină, dintre întristare și bucurie, dintre spus și nespus. Stările pure sunt ușor decelabile, sunt terne, la un moment dat te lasă rece. Ele nu ridică probleme, nu sunt dilematice, nu stârnesc neliniști și repoziționări. Când lucrurile se amestecă, realitatea devine interesată iar spiritul …tresaltă. Nu pentru că ne instalăm, iremediabil, în mirare, ci pentru că e posibil, în fine, să dibuim răspunsuri. Nedezlegate încă. Până acum. Intrăm într-o zodie a refacerii și întremării. Cum de este ceea ce este, ce va fi, cum va fi, ce voi fi? Unde se termină ceva, când începe altceva? Mister aproape complet, care pune pe gânduri, activează firile, le transfigurează. De-abia în acest moment spiritul se trezește, este pregătit de schimbare, reconversia se anunță și este gata să se actualizeze.

Cred că ființa umană intră în rezonanță cel mai profund cu acest anotimp. De aceea, aproape că nu mai e operabilă distincția dintre prefacerile naturii și cele sufletești. Ceea ce se întâmplă în exterior este ca și cum ar fi o prelungire a sufletului nostru. Iar ce se petrece în spirit este „amestecat” cu datele dinafară, e o rezonanță perfectă cu natura de dincolo de noi.

De aceea, primăvara, pentru om, devine un bun model al devenirii, poate cel mai bun „pedagog” natural, ce se dăruie direct, cu generozitate. Cu o condiție, însă: să știm să ascultăm glasul subtil al naturii, să-l decodificăm și să ne apropriem, în felul nostru uman, opera măreață a naturii pe cale de re-desfășurare. Avea perfectă dreptate Comenius, marele pedagog creștin din zorii perioadei moderne, că trebuie să luăm pildă de la natură atunci când vrem să educăm pe cineva, că educația e o artă a grădinăritului și că modelul ultim e dincolo de natură, aceasta fiind o derivație divină ce se revelează o dată cu ea.

Primăvara este o șansă pentru noi, ivită ciclic, și ne cheamă de a lua viața de la început, ca pentru „prima dată”. Ea ne invită în a aborda existența altfel, uitând de cele rele și vizând pe cele bune. Avem prilejul să „împrimăverim” odată cu izbucnirea ce se naște în jurul nostru. Primăvara ne iese în cale, ne oferă un exemplu.