Spațiul școlar – valențe estetice

Un mod indirect de a face educație pentru frumos constă și în pregătirea și amenajarea spațiului școlar în concordanță cu canoanele frumuseții. Începând cu arhitectura clădirii, cu designul ambiental al curții, al concordanței dintre acest spațiu și mediul înconjurător și până la aranjamentul interioarelor, forma mobilierului, calitatea estetică intrinsecă și armonia obiectelor din interiorul unei clase etc., toate acestea se constituie în instanțe modelatoare ale conduitelor estetice ale elevilor.

Spațiul nu este neutru în raport cu obiectivele educative; el trebuie convertit într-un suport educativ, care să concureze la crearea unui mediu frumos, primitor, odihnitor,  care să asigure un confort psihologic dar să devină și stimulator, facilitator al transmiterii unor mesaje cu conotație afectivă. Fiecare parte a clasei trebuie să fie îmbibată cu incitări educogene (se pot crea „colțuri” sau sectoare ale clasei care să asigure un anumit tip de activitate – de studiu, de joc, pentru cărți sau alte suporturi de învățare, pentru expunerea lucrărilor elevilor etc.), culorile și formele trebuie să stimuleze imaginația, să favorizeze un anumit tip de atenție, de motivație, de proiectivitate. Iluminatul ca și culoarea pereților trebuie să fie compatibilă cu intenționalitatea instruirii, cu vârsta elevilor, cu tipul de activități predominante, cu bunul gust. Dincolo de caracterul funcțional sau igienic al mobilierului, acesta trebuie să posede forme și culori convenabile, să nu obosească, să nu blocheze procesele intelectuale sau afective, cel puțin să dețină o neutralitate în raport cu manifestarea acestora.

Crearea unui spațiu proxim compensator și psihoterapeutic se poate realiza prin amenajarea și încărcarea spațiului într-un mod atent, pe criterii deopotrivă ergonomice și estetice. Valorile constitutive ale artei contribuie la ameliorarea si echilibrarea tensiunilor psihice apărute în procesul de învățare, facilitează o stare de fortificare interioară prin fenomenele de „catharsis” (purificare, eliberare) cu consecințe, regeneratoare. Aceste reverberații pot fi produse intenționat prin structuri psiho-estetice bazate pe desen (artterapia), pe muzică (meloterapia), pe armonia între sunete, ritm si mișcare (euritmia), pe combinarea desenului, cuvântului, muzicii și mișcării etc., toate însă integrate într-un program educațional coerent sub aspect spațial și temporal (cf. Neacșu, 1988). Nu e obligatoriu de o exagerată inovație sau modernitate, dar ocolirea standardizării și personalizarea sunt de dorit atunci când este posibil (mai ales, din punct de vedere economic). Frumusețea mobilierului constă nu atât din ineditul obiectului sau esteticitatea intrinsecă, ci din legăturile care se nasc între elev și obiectele respective. Până la urmă, și o simplă bancă din stejar, dacă devenim solidari și rezonanți din punct de vedere afectiv cu ea (știind că în ea au învățat prietenii noștri,  antecesorii noștri) și dacă este aureolată valoric prin întrebuințările noastre de zi cu zi, poate deveni un perimetru intim al cunoașterii, al bucuriei și al creșterii noastre ca personalitate. În plus, spațiul clasei poate fi decorat (este indicat, chiar) cu rezultate ale propriei activități (ale profesorilor, ale elevilor) care impregnează afectiv și particularizează și mai mult acest mediu.

Spațiul educațional devine un „înveliș”, un fel de extensie a propriului corp. El trebuie să răspundă unei nevoi a propriului eu, fizic dar și spiritual. Educatul găsește în el un reazem, un martor, un mediu intim, chiar privat. Aici își petrece multe ore, din multe zile, în anii (destui) de formare. Aici descoperă lumea, se concentrează asupra multor probleme, trăiește emoții intense, învață ceva nou, se află pe sine, se prezintă, se apără, își delimitează ființa. Fiecare dintre noi este amprentat și păstrează în memoria afectivă savoarea și farmecul acestui perimetru. Nu știm cât e de frumos, inițial, acest loc; dar el devine frumos prin investiții afective ce se adaugă, cu siguranță, în timp. E o frumusețe intrinsecă, relațională, față de un perimetru care, cel puțin pentru un interval de timp, se identifică și devine solidar cu creșterea ființei noastre.