Un exemplu de „raționalitate” ministerială în materie de formare

Experiența acumulată în timp devine un izvor de auto-învățare, dar și o platformă de recunoaștere a bunelor practici de care cineva dă dovadă la un moment dat. Ea este o sursă de prestigiu, de valorizare, de obținere a unor satisfacții deosebite. Multe milenii s-au bazat pe astfel de capitalizări și „certificări” implicite, fără goana de a poseda diplome sau poziții formal recunoscute. Competența se atribuia de „beneficiari”, în timp, nu era obținută a priori, dintr-o dată, înafara unui exercițiu probatoriu. În ultimul timp, dincolo de cadrele instituționale de educație, care certifică explicit  – uneori cu prea mult aplomb – de ce e în stare individul (prin diplome, unele direct convertibile în statut financiar sau social), au apărut și pârghii sau ocazii când unei persoane i se recunoaște formal o competență, chiar dacă aceasta nu a fost dobândită într-o situație bine delimitată de pregătire. Nu cum s-a ajuns aici contează, cât de  „școlită” e persoana, ci care este rezultatul, performanța efectivă!

Astfel de situații se înmulțesc în ultimul timp, devenind un corelat al structurilor statuate de formare și dezvoltare profesională. În occident, ele vizează mai mult parcursurile referitoare la formarea continuă, la etapele ulterioare ce survin unei pregătiri de bază. Adică, în situația în care performanțele unei persoane, la locul de muncă, sunt la nivelul cerut de normativele zilei, persoana în cauză nu mai este forțată să intre într-un dispozitiv de perfecționare, recunoscându-i-se, prin anumite proceduri, nivelul cerut de competență. Se face economie, în acest fel, și de bani, și de energie umană – atât de prețioasă în zilele noastre.

„Vrăjiți” de noutatea și beneficiile acestui principiu, unii responsabili din ministerul educației noastre au trecut la treabă. În urmă cu vreo trei ani, în timpul ministeriatului Funeriu s-a emis un ordin prin care se echivala, pe bază de dosar, colegiul universitar dar și unele studii realizate în școli post-liceale cu nivelul academic de licență. Procedura, destul de greoaie și ambiguă, s-a gripat, cum era de așteptat.

Noii decidenți – mă refer la cei din actualul ministeriat Pricopie, nu s-au lăsat mai prejos, mergând și mai departe: își propun să echivaleze parcursuri sau secțiuni ale studiilor universitare cu cele realizate în cadrul liceului. Să fim mai expliciți. În „necesara” și „urgenta” ordonanță de care am mai pomenit (nr. 49 din 26 iunie 2014 privind instituirea unor măsuri în domeniul educației, cercetării științifice și pentru modificarea unor acte normative), se specifică la articolul 59, aliniatul 1.2. faptul că „Pentru absolvenții liceelor pedagogice și colegiilor universitare de institutori se consideră îndeplinită condiția de formare psihopedagogică de nivel I”. Într-o notă suplimentară, venită de la minister mai târziu (Adresa nr. 50664, din 17.07.1014), se întărește acest lucru, specificându-se că și absolvenților studiilor de licență cu specializarea „pedagogia învățământului școlar și preșcolar” li se consideră îndeplinită cerința privind pregătirea psihopedagogică de nivel I. Total de acord cu recunoașterea pregătirii psihopedagogice pentru absolvenții de colegii universitare sau a licențiaților în „pedagogia învățământului preprimar și primar”, având în vedere că aceștia au parcurs studii de nivel academic iar în planul de învățământ au fost incluse – și chiar depășite –  actualele discipline ce compun modulul psihopedagogic. În cazul absolvenților de liceu pedagogic, echivalarea nu poate să nască decât mirare, consternare, oripilare. Să fim bine înțeleși. Avem un mare respect față de foștii și actualii absolvenți de școală normală. Pregătirea teoretică  – și mai ales practică – în domeniul pedagogic constituie încă un etalon pentru ceea ce se face azi în universitate, din păcate. O astfel de măsură legislativă este suferindă, după opinia noastră, din cel puțin două considerente:

1)      se echivalează parcursuri școlare realizate în cicluri de școlaritate diferite, în speță cele derulate în învățământul liceal cu cele preconizate a se realiza în învățământul superior – după știința noastră pentru prima dată în vremurile actuale, ceea ce conduce la o indistincție malefică între competențele obținute în niveluri diferite de învățământ; e ca și cum absolventul de liceu economic, filologic sau de informatică, de pildă, i s-ar recunoaște la facultatea de profil mai știu eu ce cursuri predate în ciclul inferior pe considerentul că „a mai studiat așa ceva”. Nu mai spunem că o astfel de hotărâre conduce la discriminări ale studenților pornind de la niște pre-achiziții nevalidate în momentul actual, cel al studiilor universitare;

2)      absolventul de liceu pedagogic este oarecum abilitat să predea la ciclul primar (cu toate că legislația actuală îl obligă să parcurgă și studii de nivel superior), dat fiind că acesta s-a pus la punct în legătură cu particularitățile teoretice, metodice și practice ale procesului de predare la copiii mici. Metodicile parcurse sunt cele ce vizează disciplinele care se studiază în ciclul primar (Aritmetică, Comunicare, Muzică, Desen etc.). Absolventul de liceu pedagogic, intrat la diferite facultăți didactice (Litere, Fizică, Matematică, Istorie, Filozofie etc.), va fi abilitat să predea alte discipline, la nivel de gimnaziu sau liceu, ceea ce presupune trasee noi de formare pe linie metodică, teoretică, practică. Cu alte cuvinte, acesta nu va mai putea face față la situații didactice pentru care fusese pregătit inițial, prin liceul pedagogic. Este clar că pregătirea sa rămâne incompletă.

Astfel de inversiuni sau accelerări artificiale arată ori că decidenții nu știu ce fac, luând măsuri în necunoștință de cauză ce conduc la bulversări instituționale sau procesule, fie că aceștia dovedesc nepăsare sau desconsiderare față de un palier important al calității formării corpului profesoral. Nu cred că era o „urgență” în a recunoaște ceea ce eventual absolvenții de liceu pedagogic posedau sub aspectul competențelor dobândite. Dimpotrivă, ei aveau șanse suplimentare de a-și fi rafinat, cu ocazia studiilor suplimentare, seturi de cunoștințe sau deprinderi corespunzătoare. Gestul aparent de avantajare conduce, de fapt, la desconsiderare.

Consecințele investiției în formarea profesorilor apar mai târziu și se concretizează în sănătatea sistemului și gradul de pregătire a elevilor. De aceea, configurarea și dirijarea atentă a dispozitivelor de pregătire a profesorilor constituie atât o obligație decizională, „birocratică”, de serviciu a celor care diriguiesc învățământul, dar și o chestiune – să zicem – de logică sau raționalitate practică. Raționalitate care, din păcate, este dată peste cap prin astfel de decizii!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

[instagram-feed]