Societatea actuală impune noi asamblări și corelări dintre factorii chemați să gestioneze problemele religioase. Fără a-și periclita statutul său de primă instanță a raportării la sacru, prin relativizări de tot felul, observăm că Biserica noastră devine mai deschisă și mai permisivă la problemele lumii, prin antrenări sau delegări secvențiale de ordin cultic, educațional, socio-comunitar. Distanța ancestrală dintre cler și credincioși (exagerată, desigur, în unele luări de poziție) a fost și va fi redimensionată tot mai mult, prin realizarea unor interconexiuni inteligente, curajoase, admisibile dogmatic și canonic.
Se știe că Biserica presupune o îngemănare funcțională dintre membrii clerului și credincioși, dintre reprezentanții „formali” ai gestionării credinței și masa de persoane ce o interiorizează sau prefigurează. În interacțiune și conlucrare, laicii și clericii formează Trupul tainic al Domnului Iisus Hristos, Biserica în înțelesul cel mai plenar. La rigoare, raportându-ne la credința ca atare, nu există diferențe de ordin calitativ între cele două segmente de credincioși, toți mărturisind aceeași filiație spirituală sau tărie de credință în Mântuitor. Și unii și alții trebuie să se raporteze autentic, cu ardoare, la dogmele sau practicile religioase. Faptul religios se edifică printr-o împreună lucrare. Ceea ce diferă este poziția și responsabilitatea oarecum particulară în săvârșirea actelor sacre de către cele două formațiuni comunitare, reieșite din competențele și specializările lor particulare. Preoții au un alt statut, sunt persoane consacrate spiritual și înzestrate cu un anumit har, pe care laicii au calitatea de a-l respecta, a se bucura de binefacerile lui sau a năzui (desigur, nu toți!) către el.
Când vorbim de laicat nu ne referim numaidecât la întreaga masa de credincioși (nu toți fi activați în chestiuni de gestionare a unui capital simbolic imens!), ci la acea parte dintre aceștia care observă, monitorizează sau se implică participativ în rezolvarea problemelor interne ale Bisericii, pe aliniamente legislative, executive, acționale. Se evită, astfel, un autarhism decizional, un separatism procesual ce ar ține la distanță părți firesc consubstanțiale și care ar deschide o prăpastie dintre cele două „tabere”. Puterea, indiferent de conotația sau profilul ei, se cere a fi administrată la mai multe niveluri ierarhice, iar controlul trebuie susținut și de pârghii nespecifice, din afara spațiului specific de zămislire. Din exterior, lucrurile se pot vedea uneori mai clar, eliminându-se riscurile perspectivei autocontemplative, autolimitative. E nevoie permanent de un corectiv extern, independent, care îmbie la o întărire a responsabilității în conducere. Biserica nu este doar o treabă a clericilor, după cum aceasta nu trebuie să țină de discreția laicilor sau de proceduri pur plebiscitare (autoritatea clericală sinodală nu poate fi înlocuită, ci ajutată). În altă ordine de idei, chemările Bisericii câștigă în autoritate, vocea laicului devenind mai credibilă în ochii unora, cel puțin în unele medii.
Laicatul nu se confundă, de asemenea, cu societatea civilă, cu segmentul activ din punct de vedere politic, ideologic, civic. Nu oricine dintre „cetățeni” are competența spirituală sau probitatea morală de a-și da cu părerea în legătură ceea ce este sau trebuie să fie biserica (oricât de „reprezentativi” s-ar crede, pe baza voturilor ce îi susțin). Nemaivorbind de competența teologică, ce nu poate fi transferată altora, inclusiv prin transfigurări artistice. Este de dorit, ca și în alte domenii, să se evite extremele: clericalismul închistat, închis, conform căruia nimic din ce ține de treburile bisericești să fie lăsat pe seama laicilor, și laicismul generalizat, dizolvant, după care totul în materie de religie ar trebui să fie supravegheat, ratificat sau interpretat de către cei din afara spațiului sacramental.
Raportul dintre laicat și Biserică este determinat și de dinamica tot mai complexă ce caracterizează societățile contemporane. Compartimentările sau închiderile de altă dată s-au mai estompat, dat fiind că rezolvarea uneia și aceleași probleme ține de implicarea mai multor părți. Evenimentele lumii actuale sunt atât de complicate încât rezolvarea lor nu se mai poate realiza parcelat, concurențial, ci prin combinare, conlucrare. Pe de altă parte, competențele unor protagoniști se pot multiplica (preoții pot acorda consiliere medicală, psihologică, economică etc. sau unii profesori, medici, oameni de cultură etc. pot sugera piste spirituale autentice). Nu mai vorbim de faptul că Biserica noastră se constituie într-o instanță valorică, de la înălțimea căreia se pot supraveghea sau ratifica oameni, crezuri, fapte (în plan individual, civic, politic etc.).
Putem vorbi de o complementaritate funcțională dintre cele paliere, de o dinamică permanentă a acestui raport ce se reconstruiește necontenit prin ponderări specifice, acestea fiind dictate de evoluțiile lumii în care trăim. Raportul dinamic invocat mai sus nu este unul static, atemporal, dat o dată pentru totdeauna, ci se structurează conjunctural sub presiunea evoluțiilor noi ce apar. Laicii „intră” în Biserică atât cât aceasta le permite sau are nevoie efectivă de ei (cooptarea poate fi atât un semn al maturității ei executive, dar – la limită – și al unei carențe momentane de funcționare). La fel, Biserica se „îndreaptă” către laicat în măsura în care acesta rezonează cu problemele acestei instituții, o dinamizează, o ajută efectiv, o scoate dintr-o anumită închidere (orice instituție tinde să se închidă în sine ), pentru a o racorda la realități, la chestiuni comunitare evidente. Cum este firesc, ambele părți au de câștigat – chiar dacă nu simultan și în aceeași măsură. Dar în această circularitate îmbogățitoare, de ordin spiritual și comunitar, nu mai contează cine dă și cine primește!