În autobus, pe scaunul din față, un copil de vreo trei ani cu mama lui. Copilul se zbenguie, nu-și mai găsește locul, vrea vrute și nevrute. La ceea ce îi spune sau îi cere maică-sa, i se împotrivește, o contrazice, găsește un motiv pentru a nu fi de partea ei. Vrea numaidecât de la magazin să i se cumpere o jucărie, un roboțel care face nu știu ce, iar femeia îi răspunde scurt că nu sunt bani. „Atunci să cumpărăm bani!”, îi replică și mai ferm copilul, după o logică ingenuă, numai de el știută.
Azi am văzut următoarea scenă: un vecin, întors de câteva zile din Italia, cu o cioarsă de mașină, tot încerca cu un hârleț să sape o bucată de pământ (pe ca și-o arondase, de la sine putere) în spatele blocului. E mai în vârstă decât mine, om simplu și, de altfel, la locul lui. Cred ca s-a oploșit în oraș în anii industrializării, are toate semnalmentele că face parte din prima generație citadină (își aduce toamna cele trebuincioase casei de pe undeva de la țară, își face vin, își pune murături etc.). Și acum scena: privea pământul cu așa sete că părea că vrea să intre în el; era așa de bucuros și de extaziat că părea că a descoperit raiul pe pământ; s-a tot rotit în jurul parcelei, a ochit care sunt obstacolele, de unde să înceapă, cum sa facă treaba și s-a avântat dintr-o dată în mult așteptata lucrare; pe care a și făcut-o. Un om simplu, care s-a regăsit cu ceea ce era ascuns în profunzimea ființei lui: pământul din care a venit și în care se va întoarce la un moment dat…
Și spun asta că și eu am aceeași bucurie când mă strămut primăvara la țară și muncesc pământul. Pun ceva ceapă, usturoi, flori, multe flori, și mă dedau pământului și trudirii lui. Știți ce fain e să mai muncești și fizic? Să lași dracului fandoselile ideatice? Sa transpiri adunând uscăturile și frunzele putrezite ale iernii, să le dai foc, să tronezi ca un zeu deasupra acestor nimicuri și să privești detașat de lume asfințitul soarelui? Să destupi o sticlă cu vin și să astupi afurisitele zbârnieli ale interiorului?
Am citit de curând Banchetul lui Platon. Despre esența iubirii. Iubiri de mai multe feluri, întoarse pe toate fețele. Normal, găsim printre acestea și iubirea paideică. Cu toate că problema m-a preocupat (secvențial poate că am și vizat-o, ca dascăl), descopăr cu sfială și lucruri noi. Iubirea de acest fel cam asta ar fi: să trezești la discipol o atracție irezistibilă față de ideile tale, să-l faci să respire prin toți porii duhul tău, dar să creezi mereu goluri, așteptări, bariere și să-l ții la distanță. Să fii mereu treaz și să nu te arunci niciodată în „brațele” lui. Iar torentului acestei dorințe să știi să te opui. Să nu-i dai curs decât așa, cu țârâita, din când în când, că dacă mergi până la capăt, totul este terminat.
Metafora sferei, ce presupune reunirea a două jumătăți împrăștiate în largul univers, făcute una spre împlinirea celeilalte, ca schemă explicativă a iubirii. O simplă schemă, doar. Cealaltă jumătate nu-i înafară, ci în tine însuți. E formată din ceea ce nu ești și ai vrea să fii. E o altă față a ta. Nu o căuta la alții că n-o găsești. Ai uneori doar iluzii, amăgiri, proiecții, mai mult decât realitatea permite, că ceea ce sunt alții pică pe această nemărginire a ființei tale. Sapă adânc în interiorul tău, extinde-ți cât poți jumătatea pe care o ai în perspectiva întregului ce-l porți în tine.
La păscut cu vaca. Am vreo doișpe ani, iar ai mei mă trimit cu vaca la păscut. Prin cele maluri ale Jijiei, prin cele pâlcuri cu iarbă proaspătă de mai, prin văgăunele de pe dealurile de dincolo de sat. La început nu-ți prea convine treaba, dar realizezi că n-ai încotro. Normal, te raliezi cu vaca și-ți devine cel mai fidel sau drag tovarăș. Se naște cu acest prilej un gen aparte de solidaritate. Că, deh, vei petrece juma de zi cu ea. Și-acum începe ce este mai interesant. Că-nveți, cu acest prilej, cum trece timpul. Îl simți într-un mod foarte concret cum se divide – în ore, minute și secunde – după cum ne zice doamna de la școală. Nu ai ceas, dar cauți alte puncte de reper: care este poziția soarelui pe cer, cam cât de cald îți este, cum se învârt norii, cât de tare bate vântul, cât de umflate sunt părțile acelea dinspre coapsele vacii care arată că este sătulă, în fine, zgomotul sacadat al fiecărei mușcături din iarba verde și deasă. Și, mai ales, gândurile care se înghesuie în astfel de intervale de timp. Și răbdarea de care trebuie să te ții tare. E multă smerenie în toată treaba asta. Și un palid început de înțelepțire. Cu acest prilej, înveți să-nduri timpul și să-ți asumi, într-un mod cât se poate de concret, propria temporalitate. Și, bine înțeles, exersezi cercetarea naturii în aspectele ei cele mai umile: mirosul pământului – când e plouat sau uscat, diferitele culori ale ierbii, cât de atrăgătoare sau frumos mirositoare sunt diferitele flori ale buruienilor, ce fel de gâze ies de sub crăpături, ce sunete misterioase se aud de sub pământ…
Azi am fost la o înmormântare. O rudă mai îndepărtată, dar nu contează. Moartea cântărește la fel de greu pe sufletul fiecăruia dintre noi, indiferent de momentul sau de modul în care își face prezența. Durere, plânsete, complicații, cârcoteli. Ca de obicei, cum se întâmplă la un mort. Mi s-a cerut să scriu un fel de necrolog, pentru preot, ca să aibă un punct de plecare pentru predica lui de dincolo de slujbă. Am făcut acest lucru, fiind sigur că nu am surprins decât aspecte de fațadă, pe care le știam și eu, și pe care publicul le-ar fi înțeles cât de cât. Preotul, în plus, a perorat foarte mult, îndrugând vrute și nevrute, despre judecata de apoi, cultul morților, datoriile enoriașilor față de biserică și alte chestii. Dar mortul a rămas ne-vizat, impasibil și la locul lui, devenise un fel de motiv pentru a discuta despre noi, despre cei vii, despre ceea ce se întâmplă dincoace. Mortul a fost pecetluit cum se cuvine (prin rugăciuni și cuie zdravene-n sicriu) și a fost coborât în groapa veșnică a ne-nțelegerii noastre. Și a tainelor, pe care doar el le știa. Pe care le-a luat cu el, pentru totdeauna, lăsându-ne, pe noi, cu ale noastre…
Nimicuri care pot deveni experiențe fundamentale. Din nou cu vaca la păscut pe drumeagurile dintre lanurile de grâu. Spice de grâu copt, aplecate spre pământ de-atâta greutate, ce așteaptă secerătorii. Te plictisești și nu știi ce să mai faci. Dintr-o dată, îți vine o idee. Iei un spic uscat, îl freci între palme, sufli pleava și rămâi cu boabele mășcate și reavăne în mână. Reiei experiența asta de câteva zeci de ori și în juma de oră îți umpli cu boabe buzunarul de la pantaloni. Cum timpul e înaintea ta, continui gesturile burdușind și celelalte buzunare. Pe la ceasul amiezii te întorci ca un zeu acasă. Mergi direct în magazie și duci treaba mai departe. Râșnita din piatră, fixată pentru a face pasat la pui, o reglezi pentru făină fină. Te avânți deasupra roții, învârtitul petroiului te sleiește de puteri, îți tremură picioarele, dar nu te lași până ce nu dai de vreo trei ori tot acel amestec. Până ce te alegi cu o făină destul de neagră, care nu prea seamănă cu cea din pachetul de la alimentară. Dar mergi mai departe. Te pui de făcut aluat, cum face mama, cu apă, sare, ceva drojdie și făina aia. Aștepți apoi, iar când vine timpul, pregătești tigaia cu ulei încins, în care așterni turtă după turtă. Te înfrupți din prima, după ce ai presurat și niște zahăr, iar acel gust al turtei prăjite îți va rămâne pentru totdeauna în suflet. Am comprimat în jumătate de zi drumul facerii pâinii și-o experiență de viață a atâtor generații. Un act paideic pe care copiii din ziua de azi nu îl au. Și nu l-ar înțelege.