Lumea perceptibilă, ca dat ontic, este precedată sau însoțită și de o bună pre-cuvântare pentru cei care locuiesc în ea. Existența ca atare este o înșiruire de date semnificative și profunde, asemenea unui text. Ideea lumii ca „text” este una dintre metaforele reiterabile și fertile în gândirea contemporană, mai ales în sfera filozofiei limbajului, hermeneuticii și a textualismului. Ea presupune privirea realității nu ca un dat „pur” sau „neutru”, ci ca o structură interpretabilă, asemenea unui text care poate fi citit, descifrat și resemnificat. Textualitatea este temei dar și consecință sau sursă de înțelegere a ceea ce ființează. Însăși Creația stă sub semnul cuvântului înșiruit în text. „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan, 1, 1-3). „Cuvântul” (Logosul) poate fi înțeles ca principiu ordonator care precede și face posibilă existența. După unii filosofi, existența ca atare – cosmică, umană, personală – e o textură, o rețea de înțelesuri și sensuri existențiale pe care nu încetăm, noi oamenii, a le desluși. Existența umană, în ciuda libertății și căutărilor sale, nu plutește în vid, ci se leagă de un „sens prim” care precedă faptele și deciziile fiecărei persoane în parte. Textualitatea, respectiv cuplarea inteligibilă, diacronică sau consecutivă, a unor entități, stări, fapte semnificative, este temei și gaj al emergenței evoluției, al direcției, al sensului. Cu atât mai mult cu cât o astfel de perspectivă o aplicăm la domeniul comunicării prin intermediul limbii și al întrupărilor ei, prin competențe sau performanțe comunicaționale de zi cu zi dar, mai ales, prin prefigurări la nivel literar-artistic.
O astfel de dinamică relațională invită la interogații cu substrat pedagogic, și nu numai, prin punerea cuvântului vorbit sau transpus la nivel literar în context, într-o rețea comprehensivă, cea clasică, propusă de textualismul „tradițional”, dar și prin luare în seamă a noilor rețele de transmisiune și influențare culturală, cea bazată pe noile tehnologii de informare și comunicare. Recentele evoluții dar și moduri de înțelegere constituie un exemplu edificator de continuitate și congruență culturală în care vechiul nu este exclus, iar noul este admis prin deschidere, interogație, spirit constructiv. Pentru că, până la urmă, dincolo de formulele de comunicare (tradiționale, digitale, virtuale), contează rezultatele, atașamentul pentru valori perene, salvgardarea umanității și naturalității din noi, în calitate de comunitate și persoane. Iar educația nu poate face abstracție de marile așezări „textuale” ale lumii. Aceasta poate fi înțeleasă (și) ca o „inițiere în lectură” – a textelor culturale, sociale, simbolice – moștenite sau propuse în timp. În școală, elevii/studenții sunt învățați să citească, să deconstruiască, să interpreteze, să afle sensuri, să le aplice sau coreleze cu diferite contexte existențiale.
Punerea în rețea (a unei idei, a unui om, a unei instituții etc.) nu însemnă despiritualizare sau dezumanizare, ci cuprindere, comprehensiune integralistă, situare la un al nivel al deslușirii a ceea ce suntem sau putem deveni. Iar contextualizarea în raport cu domeniul formativ, educațional este mai mult decât salutară, ci chiar necesară, obligatorie. E bine să ne uităm la trecut, să refacem trasee validate, dar să experimentăm și noul, rămânând consecvenți unor formule formative validate de istorie, dar și celor aduse de contemporaneitate: educația înseamnă subsumare și responsabilitate valorică, procesare adecvată a unui context, accentuare asupra formării autonomiei și responsabilității interpretării „semnelor” vremii.
În tentativa de a specifica textul din perspectivă educațională, modernitatea actuală pare că dinamitează și detronează textul, afirmând că acesta este unul plural, deschis ca posibilități de interpretare, permițând o infinitate de semnificări și alternative de înțelesuri funcție de angajamentele sau experiențele existențiale ale locutorilor din varii timpuri sau spații. O astfel de adecvare la context poate constitui garanția „inepuizabilității” semnificațiilor unui text, care, la origine, a transmis ceva, dar conținutul, la un moment dat, nu va mai fi la fel decelat pentru că lipsește contextul zămislirii acelui înțeles.
Istoria culturală a umanității evidențiază astfel de „pierderi” întrucât cadrul de emergență al unor idei nu mai poate fi refăcut. Până la urmă, re-lecturarea și re-semnificarea unor ipostaze discursive ale predecesorilor se face prin cadrarea acestor „rămășițe” la pârghii contemporane de reperare și interpretare a trecutului. Importantă nu este fidelitatea interpretării actuale cu cea trecută, ci congruența și inteligibilitatea înțelesului recuperat în raport cu lumea prezentului. Iar aici intră în discuție educația și responsabilitatea fiecăruia dintre noi.
(Notă. Acest text a apărut într-un alt „text”, mai mare, și anume, numărul recent al Mesagerului Sfântului Anton, anul XXXII, septembrie-octombrie, 2025, Nr. 192, pp. 30-31).