Investiția în educație și școală reprezintă o cale sigură de dezvoltare individuală și comunitară, de introducere și interiorizare a valorilor autentice, de reproducere culturală, de conturare și afirmare a identității persoanelor. Educația este ea însăși o valoare, indiferent de factorii, mediul sau forma de manifestare (familie, școală, biserică, factori comunitari etc.), fiecare factor asumându-și roluri specifice, completive, ce trebuie să intervină, corelat sau de sine stătător, la momentul potrivit.
E de dorit ca școala să cultive pe mai departe valorile universal umane, constantele valorice, dar corelative concreteții personale și nevoii comunitare. Universalitatea nu se opune particularităților culturale, aceste ipostaze valorice sunt rezonante, se completează, se potențează reciproc. Însă, în „învățarea” valorilor, trebuie procedat de la apropiat la îndepărtat, de la cunoscut la necunoscut, de la ce îmi trebuie/mă definește acum la ce aș avea nevoie/pot deveni în perspectivă.
Trebuie evitate două tendințe opuse de construcție identitară prin educație: a) să exagerăm în deconectarea față de vechile fundamente existențiale, negându-le și torpilându-le într-o manieră aproape masochistă (unii dintre noi excelează în “a-și turna cenușă în cap” sau încearcă să își ascundă referințele culturale originare); or, se știe că este bine cinstit cel care își afirmă identitatea cu demnitate și sobrietate; b) să ne impunem acordarea cu standarde valorice care nu ni se potrivesc doar pentru a face pe plac altora, să ajungem într-o stare de suspensie culturală, la un relativism sau dedublare culturală (rupându-ne de tradițiile noastre culturale dar nefiind în stare să acaparăm altele). E necesar să vizăm formarea de competențe culturale transversale, acestea activându‑se adecvat în funcție de situații și solicitări, simultan cu păstrarea unui „nucleu dur” cultural, cel de primă instanță în care ne-am născut și ne-am format. Instituirea unui raport echilibrat și dinamic între constanță și adaptare constituie cheia creșterii și maturizării noastre spirituale.
Accesarea valorilor culturale, cu aport identitar, ar trebuie să țină cont de următoarele axe principiale:
- Raportarea și exersarea valorilor se realizează în raport cu referințele de bază ale elevilor (limbă, literatură, religie et.) și apoi se asigură deschideri spre valorile altora;
- Se va opera, mai ales la clasele mici, cu valori concrete, ușor de înțeles și acceptat, și apoi se vor etala valorile „mari”, abstracte, generice. Se va pleda, desigur, pentru Adevăr, Bine, Frumos, Dreptate, Sacru etc. dar aceste valori vor fi modelate, exemplificate, concretizate cu fapte, evenimente, lucruri ce întruchipează valorile de mai sus;
- Este de acceptat și o racordare simultană a celor care se formează la cadre valorice diferite într-o progresie în raport cu particularitățile de vârstă sau funcție de contextul cultural, experiențial concret (de pildă, în medii socio-culturale eterogene);
- Evidențierea diferenței și abordarea comparativă a valorilor nu trebuie să conducă la denivelări axiologice, la palmaresuri sau „inferiorizări”/„superiorizări” culturale ale unora în raport cu alții ci, dimpotrivă, la evidențierea și întărirea identității;
- Cultivarea valorilor proprii nu se face prin negarea sau dezaprobarea valorilor alterității; trebuie abandonată filosofia maniheistă („eu sunt bun pentru că tu ești rău”); valorile se afirmă, se interiorizează liber, se traduc deschis în comportamente evidente;
- Se va evita relativizarea valorilor sau exacerbarea unora din considerente circumstanțiale, ideologice, politice; elevii au nevoi, cel puțin până la o vârstă, de repere valorice sigure, stabile, securizante; problematizările valorice survin mai târziu, pe măsură ce elevii dețin competențele necesare în a le evalua, discuta, comenta etc.
Dacă e să etalăm câteva zone valorice cu conotație identitară, acestea ar putea fi:1) valori legate de cunoașterea limbii materne (limba română, în cazul nostru) și performările corespunzătoare în literatură, folclor, materialul sapiențial autohton, comunicarea de zi cu zi; 2. valori ce vizează istoria și spațiul geografic local/național și configurările culturale corespunzătoare; 3.valori care privesc religia și cultura generată/întreținută de biserica de apartenență (sau a altor credincioși din comunitate) de-a lungul vremii și în prezent; 4. valori referitoare la etosul popular și tradițiile specifice (vezi rolul etno-pedagogiei care are în vedere reperarea și recuperarea unor resorturi paideice mai vechi și posibilitatea activării lor în contemporaneitate); 5. valori reprezentative în domeniul artelor, filosofiei, științelor, tehnologiilor, activităților practice (economie, sport, educație etc.), performate de personalități din țara noastră ce merită să fie evidențiate în conținuturile școlare.
Educația este un demers de prefigurare a omului ca om, de introducere în cultură și configurare spirituală. Actul paideic presupune vizare a pozitivității, întărire și perfectare a unei stări, atingere a unei năzuințe. Nu orice act de achiziție sau surplus comportamental poate primi atributul de educație. Nu orice învățare înseamnă educare. Omul culturalizat constituie o garanție că persoana/umanitatea are viitor. Cultura naște cultură, adică generează apetit de a spori autonom pe această linie prin interiorizarea sau activarea valorilor, prin exprimarea de atitudini și prin spirit reflexiv.
(Notă. Acest articol a apărut în recentul număr al Mesagerului Sfântului Anton, anul XXXI, ianuarie-februarie 2023, Nr. 181, pp. 26-27).