Orice profesie, pe direcție vocațională, trebuie să se așeze pe o serie abilități sau dispoziții ce se cer a fi antrenate și probate. Nu poți să faci ceva dacă nu ai chemare sau nu te ții de acel ceva. Mai devreme sau mai târziu, prezența sau carența acestor chemări vor fi validate sau asumate pe baza unor conduite ce produc efectele anunțate. Prestația didactică (mai ales ea) nu face rabat de la aceste determinări ilustrative, demonstrative, probatorii.
Competența autoreflexivă, critică, în raport cu propria activitate educativă (inclusiv în legătură cu dezvoltarea profesională), este una dintre componentele ce definește sau aureolează competența profesională a cadrelor didactice. Dincolo de competența academică (științifică), didactică, psiho-relațională, colaborativă, digitală, de gestionare sau stimulare a învățării etc., cea autoreflexivă, ce se bazează pe experiență personală procesată și dorință de perfectare, devine de mare importanță. Un astfel de comportament, ce conduce la eficiență, prestigiu, autoritate (epistemică, morală, acțională etc.), se bazează pe responsabilitate, autonomie, flexibilitate, creativitate. Profesorul autentic trebuie să își supravegheze activitatea educativă, să-și dezvolte conduite metacognitive, auto-evaluative, de auto-reglaj în perspectiva ameliorării propriului demers didactic. „Profesorul reflexiv” nu este o simplă figură de stil, ci semnul unei altitudini sau realizări profesionale, un punct de inflexiune ce demonstrează probitate profesională, maturitate valorizatoare, responsabilitate, dinamism didactic, creativitate, chiar curaj. În același timp, acesta devine responsabil de propria evoluție profesională ce trebuie să se înscrie în logica unei dezvoltări sau revalorizări permanente.
Trebuie să o spunem de la bun început că profilul profesional/referențialul de competențe psihopedagogice, vizat de către cei ce aspiră la profesorat sau sunt cadre didactice, îngăduie multiplicări, deschideri în raport cu angajamentele profesionale specifice, determinate socio-istoric, dar și în perspectiva evoluțiilor posibile sau funcție de anumite decizii de politică educațională concretă. Una e să fi predat pe timpul lui Creangă (inclusiv când era el învățător), alta în perioada interbelică sau în zilele noastre. Profilul și evantaiul competențelor didactice reprezintă un construct mereu deschis, adaptabil, perfectibil. Nu atât în ce privește constanța, profunzimea sau intensiunea unor angajări (inițiativa și vocația „de predare” a cunoașterii și valorilor rămânând, pe mai departe, în sarcina acestuia), cât în deschiderea și răspunsul adecvat pe care dinamica formării o presupune sau chiar obligă la noi tipuri de performări. Important este ca aceste competențe (cerute, solicitate, demonstrate ca fiind necesare) să fie corelate cu anumite tipuri de conținuturi ale formării profesorilor, în faza inițială sau prin antrenament continuu, lucru care nu întotdeauna este vizat, stimulat sau valorizat.
Dacă e să invocăm câteva abilități bazale, inițiale, pe care ar trebui să le probeze cei care aspiră la statutul de profesor, acestea ar fi: a) sociabilitate, capacitate empatică, dragoste față de copil; b) preexistența unui palier cultural destul de bine consolidat la nivelul aspirantului spre profesorat (cultură generală multidirecțională, cunoașterea și folosirea corectă a limbii române); c) probitate și autoritate deontologică, prin conduita proprie. Iar privitor la referențialul de competențe pentru profesia didactică, acesta ar trebui să vizeze mai multe paliere: competența științifică, academică; competența didactică, psiho-pedagogică; competența managerial-administrativă; competența relațional-comunicațională; competența colaborativă, de a lucra în echipă și a dezvolta parteneriate (intra și inter-instituționale); competența cunoașterii și integrării noilor tehnologii de informare în practica didactică; competența autoreflexivă, critică în raport cu activitatea educativă desfășurată (inclusiv în legătură cu propria dezvoltare profesională); competență statutar-deontologică a profesorului, prin responsabilitate, autoritate conferită, prestanță (generând și difuzând conduite modelatoare prin propriul comportament, prin autoritate deontică și morală etc.). Desigur, toate aceste conduite sunt importante, pre-eminența uneia în fața alteia este de luat în calcul funcție de context, intenționalitate, situație educațională concretă, exigențe circumstanțiale.
Dar prin ce se caracterizează și se „califică” profesorul reflexiv? Comportamentul lui ar trebui să vizeze și să îndeplinească următoarele condiții:
- Proiectează și deliberează asupra unor activități de predare-învățare care să invite la spirit colaborativ, participativ, interogativ, critic din partea preopinenților/elevilor; aceasta ar însemna să examineze sursele curriculare, prime sau derivate, ce explicitează conținuturile, dacă conțin secvențe deschise sau de co-partajare explicativă, de co-responsabilizare reciprocă privind învățarea, de adăugire sau continuare a unor demersuri explicativ-demonstrative, inclusiv privind continuarea sau aprofundarea prin exerciții didactice ulterioare;
- Își examinează, supraveghează și auto-dirijează permanent procesul de predare, corectându-l și optimizându-l din mers; o astfel de conduită presupune maleabilitate și adaptabilitate strategică, repliere metodică sau procedurală în consens cu noi evenimente, oportunități, evoluții ale procesului concret de predare didactică;
- Este flexibil și deschis la evoluții neanticipate, dar care pot fi fructificate/exploatate didactic; în acest sens, profesorul este chemat să integreze în demersul didactic, din mers, interogații sau problematizări neprescrise, zări de interes apărute spontan, pe parcurs, dar care pot fi convertite în situații de îmbogățire și bucurie a căutării (nu numaidecât a edificării);
- Creează situații de obținere/generare de feedback de la elevi folosindu-le pentru redimensionarea strategiilor didactice viitoare; pe această direcție, este de așteptat ca profesorul să ceară și să transmită feedback elevilor, să întărească performanțe, să motiveze realizări, să consemneze sau să evidențieze ne-realizări, să sprijine pe cei cu rezultate slabe, să pozitiveze cu mesaje optimiste privind avansul și viitorul elevilor cu care lucrează etc.;
- Contextualizează valorile de predat și strategiile didactice valorificând referențialele socio-culturale ale elevilor; profesorul reflexiv este un „generator” curricular, un permanent transformator al conținuturilor prin adaptarea acestora la posibilități, așteptări și nevoi curente; aceasta înseamnă cunoașterea și fructificarea contextului experiențial al elevului, etosul său socio-cultural, pre-cunoașterea particulară pe care o poartă fiecare dar și capacitatea de „împachetare” a cunoașterii de predat în raport cu particularități de vârstă, individuale, cultural-comunitare etc.
- Creează deliberat situații de autonomie la elevi, pe care le integrează, stimulează, valorizează în procesul de predare-învățare; un astfel de profesor formează la elevi deprinderi de activitate independentă, de asimilare critic-constructivă a cunoașterii, se bazează pe încredere și acordă credibilitate elevilor, stimulează formarea și exprimarea liberă a acestora, încurajează diversitatea de opinii pe bază de argumente și efort probatoriu, promovează dezbaterea și spiritul critic etc.
- Probează interes și responsabilitate pentru înnoire teoretică /experiențială și dezvoltare profesională; un profesor autentic caută permanent să fie la curent cu ce este nou și eficient din perspectivă metodică, participă sau devine actant al situațiilor de împărtășire experiențială, se informează și este la curent cu noutățile din câmpul academic pe care îl reprezintă și cu bunele practici în materie de teorie și practică a predării; profesorul reflexiv este interesat să își perfecteze demersul practic/teoretic prin cunoașterea și adoptarea a noi experiențe educaționale, a noi paradigme teoretice, viziuni, sugestii, recomandări (purtate de investigații de specialitate recente);
- Devine un actor activ în procesul de schimbare curriculară sau strategică, în cunoștință de cauză, care să propenseze perspective inovative la nivel instituțional sau de sistem; un atare profesor ajunge să devină un actor al schimbării și creativității prin implicarea în proiecte de elaborare a noi programe, manuale sau alte suporturi curriculare, devine antrenor și propunător de noi domenii/teme/strategii de predare a disciplinei corespunzătoare, se angajează ca formator pentru colegii mai tineri etc.;
- Se implică și dezvoltă proiecte de cercetare psiho-educațională, individual sau în colectiv, acordând un segment al preocupărilor sale cercetării științifice în domeniul didactic sau științific (printr-o motivare corespunzătoare și un partaj sporitor dintre activitatea didactică și activitatea de investigare – aspect încă neluat în seamă de către factorii decidenți sau administrativi).
Concluzii
Pe scurt, ce înseamnă să fii un profesor reflexiv?
Să practici reflecția înainte, în timpul și după acțiunea didactică, luând în considerare modurile în care persoana profesorului (setul de convingeri, epistemologia personală, experiențele procesate, capacitatea de distanțare și situare obiectivă, atitudinile față de critică etc.) și contextul în care se produce învățarea (constrângerile generate de contextul social) influențează învățarea/dezvoltarea/împlinirea sa personală și pe cea a elevilor săi;
Să ajungi la un balans optim dintre învățarea teoretică, „din cărți”, și cea din experiență proprie, concretă;
Să extinzi, să corelezi și să complementezi inteligent cele două surse ale perfecționării procesului didactic;
Să vizezi permanent ce ai făcut până la un anumit pas și să previzionezi ce ai de făcut în perspectivă;
Să gestionezi cum se cuvine extensia capitalului profesional prin continuitate/discontinuitate dintre experiența trecută și cea prezentă, dintre experiența ta și a altora;
Să procesezi la nivel meta-cognitiv experiențele proprii sau pe cele ale colegilor în materie de predare (luând eventual ca motto un îndemn al lui John Dewey, conform căruia „nu învățăm (numai) din experiență, ci din reflecția asupra experienței”);
Să sesizezi inclusiv până unde poate merge reflexivitatea, punerea în chestiune, spiritul critic, eventual contestarea (întrucât pot apărea și limite ale reflexivității și dubitației în educație legate de: competența celui care valorizează, reflectează, critică; obiectivele, contextul, motivația și oportunitatea punerii în chestiune; respectarea unor prescripții sau principii psihologice, deontologice, strategice etc.).