Ca persoane care am trecut prin școală, și am suportat anumite influențe educative, ne putem întreba, la un moment dat, dacă nu cumva prin educație putem fi (și) manevrați, manipulați, „formatați” într-un mod interesat – de persoane, de regimuri, de timpuri. Ne încredem, desigur, în forța culturalizatoare, edificatoare, salvatoare a actului didactic, dar ne putem gândi dacă nu cumva acesta ne poate și deforma, destructura, pregăti pentru a fi preluați de fluxuri ideologice sau interese supra-individule, prin instrumentalizarea și folosirea pernicioasă a educației.
De altfel, în istoria educației se pot identifica și situații când învățământul, educația, pedagogia au fost utilizate de anumite regimuri pentru a înrola sau manevra persoanele în acord cu interese care nu erau ale lor. Învățământul poate deveni o pârghie de înregimentare, de formare a unor conștiințe sumisive, de aplatizare a indivizilor, prin multiple strategii, de la supralicitare a unor idei și până la omisiune, mințire, deformare a realităților, deplasare a atenției, inducere a unor atitudini ostile, îndoctrinare implicită sau explicită. Potențialitatea de control a învățământului oficial nu poate fi neglijată. Cine a trecut prin învățământul din perioada comunistă a fost supus (și) unui astfel de exercițiu, atât prin selecția și transmiterea interesată a unor cunoștințe, „colorarea” ideologică a cunoașterii – inclusiv savantă, dar și prin strategii și metode de „predare” pe măsură. De aceea, credem că sunt mai multe surse ale acestor predispoziții manipulatorii ale actului învățării.
În primul rând, învățământul (educația formală), ca sistem și proces, este puternic dependent de factorul politic dominant, ce prefigurează un sistem concordant la „față și înfățișare” cu regimul instaurat (vezi educația nazistă, comunistă etc.). Atât prin alocațiile bugetare, prin prioritizări economice, simbolice, statutare dar, mai ales, prin ideologiile infiltrate la nivelul conținuturilor de învățare, statul încearcă să controleze conștiințele, să le înregimenteze în acord cu finalități specifice. De aceea, propunem o contrabalansare permanentă cu formule alternative, printr-o creștere a importanței educației din familie, structuri asociative, biserică etc, ce ar putea stăvili eventuale manevre „totalitare” ale statului sau regimului instituit (inclusiv pe căi democratice); ființarea unor alternative educative, induse de mediul proxim, se cer a fi admise sau încurajate, indiferent de cât de bun, de democratic, de deschis ar fi învățământul la un moment dat.
În al doilea rând, pedagogia sau știința (arta, tehnica…) educației are un caracter normativ, operează cu valori, vizează „mai binele”. Cu alte cuvinte, este o disciplină axiologică, or, în materie de valori, apar discuți, controverse, adversități; ce e bun pentru mine nu e la fel și pentru altul; ce e valoros acum timpul poate schimba perspectivele etc. Discursul pedagogic se vrea a fi cât mai obiectiv (când se raportează la realitate), dar și subiectiv, proiectiv, mobilizator (când se raportează la viitorii posibili). Pedagogia constată ceea ce este, dar se ambiționează să indice și ceea ce ar trebui făcut; ea este o disciplină nu numai descriptivă, ci și proiectiv-constructivă. Deseori, în lucrările de pedagogie găsim imperativul „trebuie”; acest „trebuie” constituie, într-un fel, „călcâiul lui Ahile” al pedagogiei, dar reflectă și puterea ei transformatoare. Totuși, în spatele normativului și dezirabilului se pot ascunde gesticulații, voluntariste, interese, ideologii. Ce e de făcut într-o atare situație? Probabil, o soluție e să ne străduim să restrângem cât mai mult zona de subiectivitate, de „personalizare” a explicației, deciziei sau acțiunii în beneficiul unei generalități aduse de multiplicitate și poziționare obiectivă, de „la distanță”, „dinafară”, „transcendentă”.
În al treilea rând, pedagogia, ca discurs și teorie despre educație, chiar dacă aspiră la o anumită acuratețe sau demnitate epistemologică, nu este niciodată neutrală ideologic, exprimând puncte de vedere asumate societal sau individual, fiind expusă voluntarismului, instrumentalizării; nu este precum fizica sau geografia, bazându-se pe verificabilitate, obiectivitate, cuantificabilitate, referențialitate exactă. Mai mult, după cum putem observa astăzi, cam toată lumea care a trecut prin școală își dă cu părerea despre educație; orice persoană se crede sau devine „pedagog”, ajungând chiar să decidă (vezi cazul unor demnitari de stat sau oameni politici). O astfel de slăbiciune poate facilita o uzanță și chiar o decădere a arsenalului pedagogic, ce nu încape pe mâinile cele mai pricepute sau oneste.
Și nu în ultimul rând, din perspectivă strict practică, procesul educativ se consumă inter-subiectiv, între un „actant” (profesor, magistru, duhovnic etc.) și un „pacient” (elev, student, penitent etc.). Circumstanțele, experiența actorilor, structurile de personalitate etc. își spun cuvântul și vin cu o doză de relativitate/subiectivitate destul de înaltă. Pe de o parte, trebuie să stipulăm autonomia unei competențe de îndată ce a fost validată (profesoratul sau duhovnicia, prin procedurile instituite și acceptate la un moment dat), dar și respectarea unor norme de deontologie relațională (principiul subsidiarității sau delegării, al încrederii, al sincerității, al intimității, al confidențialității). În exercitarea acestor roluri nu există și nu este bine să se exercite vreun control exterior; acest fapt încarcă actantul, ce conduce acest proces, cu o responsabilitate sporită, înțeleaptă, vizionară.
Iată de ce e bine să conștientizăm și să fim vigilenți ca în spatele binelui, clamat de educație și de pedagogie, să nu se „pitească” și astfel de practici perverse – mai mult sau mai puțin camuflate, evidente, eficiente.
Notă. Acest articol a apărut în Mesagerul Sfântului Anton (revistă editată de ordinul romano-catolic franciscan din România), nr. 163, decembrie, 2020.