Câteva premise:
- Perspectiva schițată, în prezentul text, este o opinie personală, decantată în urma unei experiențe de circa 22 de ani în calitate de actor și factor executiv în procesul de pregătire a corpului profesoral (ca director DPPD la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași), dar și ca rezultat al unui permanent schimb de idei cu colegii coordonatori sau integrați în structuri de formare a profesorilor din universitățile noastre. E o perspectivă ce poate suporta ajustări, redimensionări, amendări funcție de dinamica vieții publice/politice sau dezbaterile ce vor urma.
- Actualul sistem de pregătire a profesorilor (decis prin mai multe legi, ordine de ministru etc.), prin cele două niveluri ale modulului psihopedagogic, statuat de circa 20 ani, cu toate că a reprezentat un progres față de sistemul de pregătire anterior, bazat pe 4 discipline infuzate în programul academic, se dovedește a fi greoi, costisitor, energofag, ineficient și slab inductor de responsabilitate pentru absolvenții – viitori profesori. Modulul psihopedagogic este facultativ și este perceput ca o „corvoadă” sau ca o „supapă de siguranță” pentru o posibilă „virare” spre cariera didactică, dacă altceva nu se ivește pe piața muncii. Conștientizarea importanței statutului profesional se manifestă, de multe ori, mai târziu, după intrarea în sistem și ceva experiență la catedră. Nu există o selecție relevantă la intrare în parcurgerea modulului psihopedagogic, mult timp nefiind nicio opreliște, iar selecția actuală prin interviu nu asigură o discriminare valorică pe criterii de aptitudini psiho-relaționale sau motivații particulare în raport cu profesiunea didactică. Pe de altă parte, și curricula în funcțiune presupune parcurgerea unor discipline rutiniere, ușor anacronice sau redundante, iar partea teoretică a formării este supradimensionată în raport cu pregătirea practică.
- Pregătirea precară a unei părți a corpului didactic – vizibilă, mai ales, în primii ani de activitate, neexistând un sistem corespunzător de mentorat -, este cauzată nu numai de formula instituțională prezentă de pregătire, inițială sau continuă, ci și de alți factori de natură socială, economică, culturală ce exced intervențiilor sau atribuțiilor ministerului specific, ale universităților etc. Revizuirea strict sectorială, prin introducerea masteratului didactic, nu va conduce la îmbunătățiri semnificative dacă este neglijat restul componentelor învățământului. Sistemul de formare nu trebuie să devină „țapul ispășitor” pentru toate relele educației din România. Și modul de recrutare trebuie regândit, și cel de motivare – materială și simbolică, și multe altele. Există riscul ca „răul” prezent (prin modulul psihopedagogic, să zicem) să se transforme în „mai răul” de mâine (prin masteratul didactic), dacă ne grăbim sau ne centrăm pe schimbări „pompieristice”, punctuale, secvențiale, unidirecționale. O dată cu introducerea unei noi formule de pregătire (prin pilotări și monitorizări corespunzătoare), trebuie intervenit și la nivel legislativ, curricular, strategic, procesual, evaluativ, deontologic etc. Să nu ne imaginăm că masteratul didactic devine formula miraculoasă de „salvare” a învățământului românesc. Pe lângă introducerea masterului didactic (sau a altor formule de pregătire, gen licență în profesia didactică etc. etc.), se cer schimbări mult mai extinse și radicale, ceea ce presupune timp, viziune, determinare și continuitate de intervenție în plan normativ, instituțional, procesual.
- Decizia introducerii și trecerii la masteratul didactic depinde de voința factorului politic. Construirea noului dispozitiv de formare ține, însă, de expertiza și experiența profesioniștilor domeniului, care trebuie să fie consultați/coparticipanți în/la proiectarea sau implementarea noii formule de pregătire. În același timp, e nevoie de un anumit climat de stabilitate sau „așezare” politică, pentru ca decizia să aibă sustenabilitate și continuitate de acțiune. Nu mai vorbesc de faptul că unele paragrafe din „Legea Educației Naționale” trebuie semnificativ modificate. Cred că e bine să tatonăm, încă de acum, o astfel de posibilitate, dar trecerea efectivă la fapte ar fi bine să se facă după alegerile generale din toamnă (sau poate mai devreme).
Considerăm că, pe termen mediu și lung (e nevoie de cel puțin 10-12 luni pentru structurarea proiectului, încă ceva timp pentru promulgarea legii, încă doi-trei ani pentru pilotare etc.), profesionalizarea didactică prin intermediul masteratului didactic poate deveni oportună, fezabilă, realizabilă. În același sens, se impun mai multe probleme/dimensiuni asupra cărora trebuie reflectat și oferite soluții:
- Care va fi structura și cine va stabili viitorul curriculum de formare?
Eventual răspuns: e nevoie de o reconfigurare a acestuia printr-un partaj mai atent între trei componente: componenta psihopedagogică,componenta academică/de specialitate, componenta metodică și practică (1/3 din total pentru fiecare); desigur, noul plan de învățământ va deveni unitar la nivelul întregii țări – cu o organizare modulară și/sau eventuale discipline la alegere – și va fi structurat prin consultarea specialiștilor din sistem (psihopedagogi, metodicieni, profesori mentori etc.), fiind asumat și aprobat de minister. Nota 1. Componenta academică sau de specialitate este deja presupusă de obținerea unei licențe (sau mai multora) într-un domeniu sau altul. La nivel de masterat e nevoie, desigur, de o continuare a aprofundării domeniilor academice. Nota 2. Dacă se va agrea ca la nivel de licență să se studieze disciplinele de bază psihopedagogice (Pedagogie, Psihologia educației etc.), la nivel de master se poate reconsidera ponderea disciplinelor academice, de specialitate.
- Cum se va insera instituțional masteratul didactic în structura actuală a universității?
Eventual răspuns: printr-o organizare și gestionare unitară, la nivelul unei entități universitare care are capacitatea reală de a administra integrat atât activitățile de formare inițială, cât și cele de formare continuă (perfecționările), cum este acum DPPD. Acesta poate fi eventual redenumit, sau chiar poate fi înființată o entitate nouă, de tipul „Institut de formare a profesorilor” sub coordonarea sau integrată Facultății de Psihologie și Științe ale Educației – acolo unde această entitate există – sau având alt statut, la universități unde nu există facultatea de profil. Considerăm că o multiplicare și o dispersare a masteratelor didactice la nivelul tuturor facultăților ar fi în ineficientă sub aspect academic, logistic, organizatoric și economic. Sunt facultăți unde numărul studenților care ar opta pentru pista profesorală este mic, aceștia urmând a fi integrați, mai ales la disciplinele psihopedagogice generale, în serii ce reunesc mai multe facultăți.
Argument: deja, actualmente, DPPD-ul, prin atribuțiile specifice, prin ștampilă și drept de semnătură, gestionează integral nivelul II al modulului și validează/eliberează certificatele de pregătire psihopedagogică la nivel I si II. De bună seamă, entitatea responsabilizată cu formarea în perspectivă didactică (DPPD sau denumită altfel) va colabora cu metodicienii și îndrumătorii de practică din facultăți, ce ar putea avea fracțiuni din normă, pe viitor, la DPPD (pentru a fi mai solidari și responsabili de pregătirea psihopedagogică). De asemenea, ar fi benefic ca, în câțiva ani, unii dintre acești metodicieni, sau alții noi, să fie integrați direct în structura DPPD (în măsura în care li se poate asigura o normă didactică completă etc., etc.).
- În ce raport s-ar afla acest tip de masterat cu actualul masterat profesional, unul concurent (eventual sincron) sau de succesiune? Pentru a deveni profesor (de liceu, de pildă) ar fi nevoie de două masterate? Unul profesional urmat de unul didactic?
Eventual răspuns: O soluție ar putea fi menținerea nivelului I, în actuala formulă, pentru ciclul de licență, și crearea masteratului didactic care, prin programul de studii, ar realiza un partaj echilibrat între disciplinele cu profil psihopedagogic/metodic și disciplinele academice, astfel încât absolventul unui asemenea ciclu să nu mai fie obligat să parcurgă încă un masterat profesional pentru a accede ca profesor de liceu, de pildă. Absolvenții care se vor orienta direct către domenii practice, de cercetare etc. vor opta pentru un masterat „pur” profesional sau academic. Bineînțeles, trebuie gândit un sistem deschis astfel încât orice absolvent (de licență, de masterat) să poată să acceadă spre cariera didactică, prin rute flexibile, deschise, prin formule de studii postuniversitare etc. etc.).
- Cum s-ar putea valorifica rutele de licență ale unor absolvenți (de matematică, fizică, biologie…), dacă lipsește „partea” psihopedagogică? Nu se creează o discriminare între acești absolvenți și cei care termină rute tehnice, economice, juridice, de pildă, care pot intra pe piața muncii, doar licențiați fiind, fără alte studii? (Un absolvent cu licență în Informatică, Științe economice, Drept etc., fără modul psihopedagogic, s-ar putea angaja, dar ce va face cel cu o licență în biologie, fizică, istorie etc.,de pildă, fără modul?). Principiul egalității de șanse, stipulat prin legislația europeană a muncii, ar fi fost abolit.
Eventual răspuns: a se cerceta legislația și experiența europeană aferente.
- Ce tipuri de universități vor fi creditate să organizeze masteratele didactice, doar unele (de pildă, cele din Consorțiul Universitaria) sau toate? Să nu uităm că sunt structuri, colective de pregătire/formare a profesorilor în mai toate universitățile. Ce se va întâmpla cu colegii psihopedagogi sau metodicieni (mulți cu performanțe academice deosebite) care nu sunt integrați într-o facultate de profil?
Eventual răspuns. În măsura în care se menține nivelul I al modulului, cea mai mare parte a problemei (academică și, deopotrivă, socială) ar fi rezolvată.
Alte aspecte asupra cărora trebuie reflectat
De bună seamă, formarea inițială trebuie articulată, întreținută și amplificată prin stagii de formare ulterioară, continuă. Nu totul se poate achiziționa prin pregătirea de primă instanță, oricât de bine ar fi concepută și derulată. O formare de calitate presupune corelativitate și completitudine între cele două parcursuri. Profesionalismul este o rezultantă a trei factori: o formare de bază consistentă, o continuă îmbogățire ulterioară prin formule deschise și suple și o auto-formare permanentă ce ține (aproape) exclusiv de profesor. Și ar mai fi un factor – oarecum extern – ce le condiționează pe toate: un etos, o susținere și o motivare din partea comunității, simbolică și deopotrivă materială (prin alocări bugetare corespunzătoare).
Opțiunea prin pregătirea psihopedagogică prin intermediul unui masterat specializat (didactic) pare a fi atrăgătoare și pertinentă, dar ridică și alte întrebări.
În primul rând, toți viitorii profesori vor fi obligați să parcurgă acest nivel de pregătire? Inclusiv cei care vor preda la învățământul pre-primar și primar (PIPP) sau cei de la secții specializate, cum ar fi secția Pedagogie sau Psihopedagogie specială (prin licențele deja existente)?
În al doilea rând, nu se ajunge la inegalități flagrante (cum am arătat mai sus) în ce privește certificarea și valorificarea studiilor, în sensul că cei ce vor termina o licență în domeniul tradițional didactic (matematică, fizică, filozofie…) vor obține o diplomă neutilizabilă, neavând posibilitatea ocupării unui loc pe piața muncii în raport cu cei care termină o licență tehnică, de pildă? Pentru a preda geografia, bunăoară, la clasele V-VIII, e nevoie chiar de masterat didactic? Nu s-ar putea asigura o pregătire pedagogică, în interiorul nivelului de licență, care să îl abiliteze pe viitorul profesor să predea la gimnaziu? Iar pentru a preda la liceu, e nevoie, alături de masteratul didactic, și de un masterat profesional (adică, șapte ani de studii, în total)? Nu e prea mult?
În al treilea rând, nu se ajunge la o concurență neloială între masteratul didactic și cel profesional pentru absolventul unei licențe? Nu va fi forțat oare, un absolvent, să urmeze masteratul didactic, în detrimentul celui profesional, doar ca sa se asigure că poate ocupa un post de profesor după terminarea studiilor? Iată câteva dileme pe care decidenții ar trebui să le rezolve. Pe de altă parte, din punct de vedere metodic, e un hiatus atât de mare între specificitatea învățământului gimnazial și a celui liceal, pentru ca să justifice structurarea unor rute de formare inițială de nivel diferit? Oare aceste diferențieri în formare nu pot lăsate, după caz, pe seama altor „bucle” de formare sau a perfecționărilor ulterioare, doar pentru cei în cauză, care ajung să predea la un nivel sau altul de școlaritate? Nu ne-ar costa (pe toți) mai puțin?
În al patrulea rând, cum se va putea articula masterul didactic cu eventuala pluralitate de licențe pe care ar putea-o avea un absolvent, știut fiind că un profesor abilitat să predea mai multe discipline, având două-trei licențe, ar avea mai multe șanse pe piața muncii? Cum se vor putea „adăuga” noi discipline de predat la un master didactic deja parcurs?
O posibilă soluție ar fi ca la nivel de licență să se asigure o pregătire psihopedagogică de primă instanță, care să îl instrumentalizeze pe viitorul profesor să predea la nivelul primar sau gimnazial. Pe de altă parte, agreăm introducerea masteratului didactic pentru celelalte categorii de profesori ca o rută suplimentară de profesionalizare. El devine obligatoriu pentru cei ce vor preda la liceu sau la facultate, dar opțional pentru treptele inițiale ale învățământului, asigurând avantaje de alt ordin, explicite, motivante (cum ar fi, substituirea unor parcursuri de formare continuă, echivalarea cu obținerea gradului II, garantarea unor suplimente financiare etc.). Admiterea la acest masterat se va face printr-o selecție inițială, care ar presupune inclusiv o serie de probe de aptitudini. În același timp, masteratul didactic ar pretinde nu numai un curriculum centrat pe discipline psihopedagogice, ci și pe cele de specialitate, în proporții echitabile, dat fiind faptul că și elementele de conținut științific pentru nivelul liceal sunt altele, mai complexe, mai rafinate. Astfel încât, pretendentul la un post de predare la liceu să nu mai fie obligat să urmeze și un masterat profesional, alături de cel didactic. Absolventului unui masterat profesional, în schimb, ar trebui să i se recunoască disciplinele de specialitate, urmând să recupereze doar „partea” psihopedagogică.
E nevoie de structuri instituționale și conținuturi deschise, flexibile astfel încât fiecare absolvent de învățământ superior să își compună, în orice moment, acea structură de formare/competențe compatibilă cu interese personale, aptitudini individuale, cerințe socio-profesionale concrete fără discriminări, suprapuneri inutile, risipă de timp, de energie și de bani.