Astăzi (11 mai, 2013) am fost la Osoi să o văd pe mama. Stă mai mult în pat, se mișcă greu, dar e bucuroasă că este înconjurată și primește ce-i trebuie de la băieții și nurorile ei. Îmi mulțumește pentru noua saltea de pat și covoarele din jurul acestuia de care s-a bucurat de Paști. Și pentru celelalte. Se simte jenată de faptul că a zis că fiică-mea, Ioana, e în anul doi de liceu, și nu de facultate. A rectificat imediat, iar noi am liniștit-o, afirmând că așa ceva ni se întâmplă și nouă destul de des… Caută să îmi surprindă privirea, mă iscodește pe furiș și ține să îmi transmită ceva, numai mie. Cu oarece sfială, în cele din urmă, își arată dorința de a mai face niște injecții cu fiole din alea, care să îi dea putere. Numai să se găsească cineva prin sat care să vine acasă, că ea nu se poate deplasa. Și pune o întrebarea grea, pe un ton grav: Maricica, fosta asistentă de la dispensarul din sat (rudă de-a noastră), aflată demult la pensie, va mai putea veni să îi facă injecția, după ce i-a murit bărbatu-său, acum vreo trei luni? Vom găsi, eventual, pe altcineva? Ne-om interesa, rezolvăm noi – o asigur eu…
Înainte de a ajunge acasă am făcut mai multe ocolișuri pe ulițele copilăriei. Am profitat de vremea bună pentru a revedea locuri prea bine înghesuite în dedesubturile trecutului. Ceva nu se mai potrivea cu ceea ce era reținut în memorie. Cele mai multe dintre gospodăriile de pe vremea prunciei mele erau părăsite, răvășite de timp, prost întreținute. Unde trăise cândva un gospodar, vedeai acum o ruină. Urmașul sau moștenitorul nu era la înălțimea celor care se remarcaseră altădată prin ceva. O imagine a delăsării, zădărniciei care nu naște decât tristețe. Un contrast izbitor între ceea ce este și ceea ce a fost. Oamenii se întreceau să își facă un sălaș cât mai atrăgător, mai curat, mai frumos, mai așezat. Găsesc acum un sat obosit, îmbătrânit, aproape abandonat; doar ici și acolo, câte o casă nouă, proiectată, stângaci, după tipicul actual și garnisită cu materiale la modă (termopan, rigips, acoperiș din tablă din aia – nu rețin cum se cheamă…), probabil, de fii sau nepoți, cu oarece cheag, plecați să muncească prin cele țări. Nu am avut chef să fac poze la astfel de arătări și stări…
Mișcătoare a fost și discuția cu vecinii părinților mei și, implicit, ai mei: cu Marița lui Micu și cu bărbatul ei, Nică. Marița e schimbată rău, mai să nu o recunosc. E subțiată fizic, iar vocea vine dintr-o altă lume. Stă cocoțată, nefiresc, pe o stive de vreascuri, alături de un baston, și răspunde la salut oarecum mecanic și absent. Cred că nici nu mă recunoaște. E încărcată de ani, de oboseala vieții, de boli. Iar bărbată-său, de o seamă cu taică-meu (dacă ar mai fi fost), se remarcă prin deschidere, prin voioșie, prin volubilitate. A lucrat și a făcut naveta, pare-se, la Ceramica (are, spune frate-meu, 82 de ani). Discutăm despre sănătate, timp și, bineînțeles, despre fetele lor, Maricica și Geana. Maricica, de o vârstă cu mine, a ieșit la pensie pe caz de boală, iar Geana, măritată la București, lucrează la un patron. Nu le-am văzut de zeci de ani. Am rămas cu imaginea a două fete, greu de distins sau descris, cu care mă jucam când eram mic, în timp ce mamele noastre discutau despre ce mai e prin sat, cum se fierbe mai lesne fasolea, cosând la carpete sau pregătind țevile cu bumbac, borangic ori Dumnezeu știe, pentru cele țesături la stative pe timp de iarnă…
Niște imagini pe care le știu doar eu: rețin casa veche – acoperită cu stuf, cu prispe mici de lut – a mamei lui nea Nică Micu. Și odaia mare, cu podea din pământ, primenită în fiecare primăvară cu lut negru în care, la zi de sărbătoare, în colțul dinspre răsărit, ardea o candelă, după niște dantelării, sub privegherea icoanei Maicii Domnului. În spatele casei, prin mai, erau erau urzici, pelin, bujori și alte flori. Ale căror imagini sau mirosuri nu mă încumet a le descrie, că oricum nu le-ați dibui, percepe și pricepe…
În plus, am căutat și am adulmecat locuri puternic încărcate de amintiri: ulițe din preajma gospodăriei – în care mă jucam cu băieții de seama mea, marginea satului – unde întârziam la câte un meci de tenis sau jocuri de-a v-ați ascunselea prin porumb, drumeaguri pline de praf – prin care căram traista burdușită cu buruieni pentru lighioanele din curte, salcâmi în floare – sub care visam, ca un copil deștept ce eram, ce mare voi fi când voi fi mare… Prin culoare, lumină, unduire și boare, acestea par că au rămas neschimbate…
În altă zi am fost la Osoi și am plimbat-o din nou pe mama, cu mașina, pe meleagurile copilăriei ei, în satul vecin, Comarna. După o preumblare la cimitir, unde am aprins împreună cu fratele mijlociu câteva lumânări la mormântul tatălui ei, Ioan Spătaru (bunicul nostru), am mers spre ulița cu fosta lui casă și apoi într-un cătun, într-un sat component al comunei, unde tatăl meu construise mai multe case pe vremea când încă nu eram încă la școală. Casele era învechite, unele dărăpănate de le plângeai de milă; doar natura viguroasă, frumoasă, plină de verdeață, demonstra că sunt și lucruri care nu se schimbă…
I-am dus mamei, printre altele, și o coșarcă plină cu caise de la Bârnova, să se bucure de roadele momentului. Și în timp ce mânca din ele, stând așa întinsă pe pat, instinctiv, reiterând un gest ce se întâmplase de mii de ori, aruncă o întrebare, cumva protectivă, uitându-se oarecum vinovată în ochii mei: „Dar Costel mamă, tu ai mâncat ceva în dimineața asta?”. Iar eu, aproape mecanic am liniștit-o spunând ca da, am mâncat, intrând într-un rol pe atât de firesc precum intrase și ea. Se activase o legătură pe care demult nu am mai simțit-o și care m-a mișcat mai multe ceasuri după aceea…