Am avut bucuria să vizitez, de curând, în zilele de vacanța, Polonia. Un areal care te încântă prin locuri, prin istorie, prin oameni. O țară plină de spiritualitate care ni l-a dat pe unul dintre cei mai mari „luminători” ai secolului XX, papa Ioan Paul al II-lea, ce tocmai a fost beatificat, urmând a fi sanctificat. Un sfânt ce ar trebui să devină al întregii creștinătăți – de toate nuanțele, un reper moral atât de necesar într-o lume debusolată valoric, un model de conștiință, de voință și de acțiune pentru lumea contemporană…
Peste tot, marcajul religios este pregnant, atât la nivelul micilor localități, în care turlele bisericilor se detașează de fundalul așezărilor, dar și la nivelul marilor orașe, unde catedralele, îngrijite și pline, devin temple vii iar ceremoniile sacre, în mod constant și difuz, însoțesc sau contrabalansează ritmurile moderne dinafară, într-un registru cât se poate de firesc, de normal. Am avut ocazia să vizitez un „concentrat” al vieții religioase catolice, acesta constând din Mânăstirea Jasna Góra („Muntele luminos”), considerată a fi altarul cel mai de preț dedicat Maicii Domnului, unde se consumă cel mai mare pelerinaj din țară. Pentru mulți, această destinație reprezintă capitala spirituală a Poloniei, loc de venerație, de înălțare și de întremare spirituală.
Până la intrarea principală ești flancat de numeroase drapele, în toate combinațiile posibile, inclusiv cel al României. Turiștii, așijderea, sunt de toate națiile; unii intră, alții ies, toți fiind animați de interesul aflării și participării la ceva deosebit. Fusesem informați, succint, în autocar, de către ghid, în legătură cu ce vom întâlni. La fața locului, realitatea capătă altă consistență.
Am vizitat, mai întâi, muzeul, ce conține atât obiecte de cult, cât și izvoare de natură istorică sau obiecte de dată mai recentă. Intre acestea, se află expus documentul original care atestă nașterea acestei mănăstiri în anul 1382, dar și documentul prin care, în 1983, i s-a decernat lui Lech Walesa Premiul Nobel pentru Pace și care a fost pus, mai apoi, la dispoziția mănăstirii de către fostul președinte. Un alt exponat îl constituie o cruce confecționată din oțelul recuperat dintre ruinele de la World Trade Center din New York, realizată și trimisă aici de comunitatea poloneză din America, întru veșnica pomenire a conaționalilor uciși în acea fatidică zi de 11 septembrie 2001. Iată cum o mănăstire poate da seama de evenimente plasate în spații și timpuri atât de distante, dar unite printr-o constantă umană: dorința de transgresiune a unui dat și de ascensiune pe mai departe. Muzeul mănăstirii mai adăpostește, de asemenea, și o serie de veșminte acoperitoare ale Madonei Negre din capelă, realizate în diferite culori și combinații de materiale prețioase, ce se pun, la diferite intervale de timp, pe suprafața pictată, mai puțin pe fața Maicii Domnului și a Pruncului, care rămân, permanent, la vedere.
Mănăstirea în care am intrat a fost fondată de către călugării paulini, care au venit din Ungaria la invitația lui Władysław, un duce al locului. În incinta bisericii, într-o capelă specială, la loc de cinste, găsim icoana reprezentând Maica Domnului cu Pruncul Hristos, numită și Madona Neagră de la Częstochowa sau Fecioara de la Częstochowa, din cauza culorii înnegrite a feței și, în general, a întregii suprafețe pictate. I se atribuie acestei icoane numeroase minuni, inclusiv salvarea mănăstirii în timpul asediului de la Jasna Góra, ce a avut loc cu ocazia invaziei suedeze din secolul al XVII-lea, care, dincolo de avatarurile inerente unui război, a solidarizat unitatea și rezistența poloneză. Chiar dacă istoria și-a urmat cursul ei întortocheat, alte evenimente survenind, polonezii nu au uitat acest moment ceea ce a făcut ca la 1 aprilie 1656, Ioan Cazimir, regele Poloniei, să pronunță în mod solemn jurământul lui de a consacra țara protecției fecioarei Maria, pe care a proclamat-o patroana ei și regină peste toate domeniile din regatul său. Astfel încât, această icoană devine un însemn nu numai religios, ci și de unitate, demnitate și identitate națională pentru polonezi. Două exemple care atestă acest atașament popular: primul, după eliberarea de sub naziști, în 1946, într-o singură zi, au venit aici peste un milion și jumătate de pelerini în semn de recunoștință, fiind poate cel mai mare pelerinaj din istoria polonezilor; al doilea exemplu, în perioada comunistă această mănăstire a menținut flacăra speranței redobândirii demnității umane, devenind un loc special de rugăciune, în care însuși viitorul papă, Ioan Paul al II-lea, venea cu regularitate în calitate de arhiepiscop al Cracoviei.
În zilele noastre, pe sub icoană vor perinda sute de mii de pelerini, atât polonezi dar și de alte naționalități, catolici dar nu numai. Am fost impresionat, la fața locului, de venerația și cumințenia credincioșilor, de evlavia și răbdarea lor de a sta și a se ruga, în priveghere, tăcere și așteptare, deseori în genunchi, pe podeaua de marmură lustruită. Am fost cuprins de o oarecare confuzie bucuroasă pentru că nu mai realizam dacă acei credincioși erau catolici sau ortodocși; nu se mai percepeau deosebiri, toți exprimau o unitate de trăiri, de așteptări, de gesturi.
Pentru pelerin, puțin mai contează care sunt originile acestei icoane, când și de cine a fost pictată, care au fost traseele până în contemporaneitate. Ceea ce putem vedea astăzi este o nouă suprafață pictată, peste imaginea originală, în anul 1430, în urma unui atac husit, ea fiind grav avariată. Nu se exclude chiar ștergerea vopselei vechi pentru repictarea lemnului original căruia i se atribuie o origine veche, neo-testamentară, fiind, conform tradiției, blatul unei mese din casa Dreptului Iosif, la care Maica Domnului și Pruncul au mâncat adesea, în anii copilăriei lui Iisus.
Șirul de pelerini înaintează în tăcere către locul în care la înălțime veghează icoana făcătoare de minuni. Pereții sunt tapetați cu numeroase însemne sau daruri aduse în decursul timpului de pelerini de toate categoriile, de la simpli credincioși până la regi, papi, mai ales inimi din aur sau argint – însemne ale atașamentului afectiv, prețuirii, credinței. Se trece pe undeva prin spatele altarului, pe un culoar în care oamenii se roagă sau aduc ofrande. În nava centrală, după un grilaj metalic, preoții se află în plin ceremonial sacru, fără să fie stânjeniți de șirul molcom al vizitatorilor. Icoana Maicii Domnului Neagră din Czestochowa ne-o arată pe Maica Domnului în ipostaza de îndrumătoare (în greaca „hodighitria”, adică „Cea care arată Calea”). Mâna ei protectoare duce către Mântuitor, anunțând, într-un fel, valoarea învățăturii Lui, ghidând pe virtualul închinător către o înaltă și profundă pedagogie necesară „pentru noi și pentru a noastră mântuire”.
Icoana Maicii Domnului este numită „Neagră” datorită culorii ei închise, rezultate în urma unui incendiu ce a cuprins biserica, dar nu și icoana. Cele două cicatrici de pe o față Maicii Domnului sunt urme ale intervenției unui soldat care a realizat forța ei și a încercat cu sabia să o desfigureze. Se spune că atunci când acesta a încercat să o lovească a treia oară – enervat fiind de imobilitatea carelor cu lucruri furate care se încăpățânau să nu înainteze, printre care era și această icoană – a fost atins de o amețeală puternică ce a condus la moartea lui. În amintirea acestui atac, cele două cicatrici au fost păstrate și în noua versiune a icoanei.
Oricum, valoarea acestei icoane nu derivă dintr-o calitate pur estetică – cum s-ar întâmpla în cazul unei opere de artă – ci din calități survenite și revelate în timp, în împrejurări care au arătat forța miraculoasă de a influența și a transmite mesaje cu caracter divin. Ea „vorbește” credinciosului într-o altă „limbă”, generând un etos care depășește rostuirile pur omenești. Minunile care i se atribuie nu derivă dintr-o simplă „potriveală” de evenimente, ci dintr-o contiguitate – deopotrivă exemplară, „la vedere”, dar și tainică, uimitoare – care scapă rațiunii omenești. Profunzimea mesajului predispune la o „liturghie” permanentă, personală, săvârșită cu mijloace proprii întru regăsirea și înălțarea noastră în raport cu noi înșine, cu comunitatea din care facem parte, cu Dumnezeu.