Suntem ceea ce suntem, dar și ceea ce vrem să fim. Personalitatea noastră se „preface” permanent, printr-o continuă fasonare a unui dat (natural, transcendent…) în conformitate cu un context exterior, cultural, comunitar în care ne naștem și ne afirmăm. Personalitatea noastră este o rezultantă a „acomodării” la datele lumii în care intrăm și pe care o îndurăm. Ea presupune un „pachet” de trăsături pe care le afișăm ca atare, dar pe care le și modelăm (singuri, la un moment dat) după cum ne cer circumstanțele. Venim pe lume cu anumite predispoziții – cum ar fi cele ce țin de temperament, dar ne croim și trăsături noi de care suntem responsabili – cum ar fi cele legate de caracter. Chiar într-un context existențial tradițional, personalitatea presupune note, caracteristici virtuale, ce se pot actualiza doar în anumite cadre în care ne mișcăm. Sunt situații când nu tot din ce poate da un om se poate arăta sau manifesta. Ferice de cei ce întâlnesc prilejuri (și le exploatează) pentru a se afirma! Slavă acelor timpuri ce dau șansa oamenilor să se afirme așa cum sunt, după puterile lor, spre binele tuturor! Așadar, personalitatea este ea însăși o virtualitate, multe dintre dimensiunile ei fiind indeterminate inițial, dar actualizate particularizat, din ce în ce mai evident, pas cu pas, polivalent, funcție de vremuri, oameni, întâmplări.
Structura unei personalități este dată atât de constituenții ei genetici, dar devine evidentă și prin mediul de afirmare a acestora. Când mediul se schimbă, este de așteptat ca noi dimensiuni ale individului să apară pe tapet. Ce se întâmplă când mediul este unul virtual, întreținut de noile mijloace de comunicare informatizate? Ce fațete ale identității noastre se pot dezvolta și manifesta? Ce zone ale ființei pot fi „trezite” de noul cadru de afirmare a persoanei? Luând în calcul noile tehnologii de informare și comunicare, vom spune că personalitatea virtuală este acea structură de dispoziții ale ființei noastre, relativ constantă, care este activată, maximizată, facilitată în a se devoala grație unui cadru tehnic informatizat ce o propensează, o potențează. Cu acest prilej, unele dimensiuni ale individualității – inclusiv alunecoase, mincinoase – devin mai pregnante în raport cu un mediu „clasic” (de pildă, grupul natural) în care s-ar fi manifestat în alte feluri sau mai puțin evident. Aceste tendințe ale personalității sunt stimulate prin unele caracteristici ale noului mediu de comunicare. Care ar fi acestea? În primul rând, imediatitatea intrării în dialog, rapiditatea cu care putem relaționa sau prezenta în „fața” celorlalți. Dacă într-o situație clasică de comunicare, timpul poate ecrana (atenua) oarecum unele porniri, în noua situație ne manifestăm operativ, direct, mai frust, uneori intempestiv, cu avantajele sau riscurile subsecvente. Legat de această trăsătură derivă și o alta: afirmarea propriei persoane pe arena publică, „publicitatea” individualității prin ceea ce ea are mai particular. Democratizarea atinge culmi nebănuite: avem libertatea să ne „prezentificăm”, nu numai ca realitate ci și ca potență, și altora. O altă trăsătură ține de conectivitatea largă și deschisă, în principiu fiecare putând intra în „relație” cu cine dorește de pe un areal expansiv, ce ține, teoretic, de întreaga lume. Anonimizarea constituie o altă notă adusă de mediul virtual și se manifestă prin posibilitatea diminuării, ascunderii, camuflării identității noastre reale. Ne putem ascunde sub un paravan care să deformeze adevăratele contururi sau ne putem fabrica o altă față, în concordanță cu nevoile sau așteptările preopinenților. O notă aparte ține de posibilitatea premeditării conturului personalității noastre printr-o intenționată decupare și o selectare a acelor trăsături care ne avantajează în fața lumii. Avem posibilitatea să deliberăm ce poze să afișăm, ce calități sau gesturi să le arătăm și altora. Devenim, într-un fel, constructorii propriei persoane, printr-o amenajare sau fasonare interesată a propriei imagini. O bună parte a personalității noastre ține de o deliberată gestionare a arătării ei.
O astfel de realitate presupune atât avantaje, cât și unele riscuri. În definitiv, „partea” virtuală a personalității noastre este o prelungire a personalității reale. Nu avem cum să ne schimbăm „structura de adâncime”. Constantele ni le perpetuăm pe mai departe, că vrem sau nu vrem. Rămânem însă în continuare răspunzători de ceea ce punem în față, de alteritatea spre care tindem și cu care vrem să fim confundați. În același timp, această extensie virtuală a ființei noastre o redimensionează pe cea reală, o motivează, o amplifică, o nuanțează. Ceea ce punem în rețea poate să anunțe ceea ce putem deveni. Ne dorim, la un moment dat, să „semănăm” cu poza – prelucrată, fasonată prin Photoshop – ce este „montată” în spațiul virtual. Virtualul forțează realul să se prefigureze în raport cu noi zări valorice. Pe de altă parte, apare riscul construirii unei personalități ideale, false, trunchiate, exagerate. Vrem să părem mai sociabili, mai deschiși, mai implicați, mai frumoși, mai buni etc. În spatele monitorului, devii mai direct, mai critic, mai curajos. Intrând pe internet sau intr-o rețea de socializare nu mai ai inhibițiile sau emoțiile generate de prezența vie într-un grup. Devii volubil, chiar expansiv, îți expui mai direct opiniile, pozițiile, argumentele. Pari mai „vorbăreț” sau „jucăuș”, mai transparent, chiar dacă în realitate nu ești. Participi, te implici, la o adică, devii combativ, chiar dacă felul tău de a fi este altul. Ești afectat, ripostezi, te superi, devii suspicios în raport cu unele replici sau intervenții ale „prietenilor”. Te manifești mai temperamental decât ți-e felul. Nu e rău să exersăm implicări sau poziționări noi, înainte de a le edita ca atare în spațiul concret. O astfel de simulare este binevenită și poate avea un rol formativ, de antrenament. Problema e să nu rămânem doar la acest nivel de acțiune. E posibil ca mulți dintre noi să se obișnuiască doar cu acest simulacru al realității, fapt ce conduce la în-singurare, la de-realizare, la de-socializare.
Din punct de vedere temperamental, rămânem ceea ce suntem. Numai că trăsăturile subsecvente celor patru tipuri temperamentale (coleric, sanguinic, flegmatic, melancolic – după o tipologie clasică) pot fi potențate sau supralicitate prin intermediul rețelelor sociale. Așa încât, apare riscul accentuării unor specificități, de pildă, ca melancolicul să devină depresiv sau colericul să se manifeste agresiv. Pe de altă parte, extrovertitul poate aluneca spre o devoalare stânjenitoare a intimității sale, iar introvertitul se poate refugia în sine sau poate „sta la pândă”, scormonind în „subteranele” altor persoane (atât cât permite acest mediu), aspect care, în mod normal, se realizează mai greu. Cât despre caracter, ce să mai zic. Acesta devine și mai transparent, mai bine conturat, mai tare afirmat. Poți ghici, dincolo de imediatitatea gesturilor etalate în spațiul virtual, realiști, vizionari, optimiști, visători, dar și curioși, curajoși, indiscreți, obraznici. Mi s-a întâmplat să fiu interpelat de persoane necunoscute sau cvasi-necunoscute, care, într-un context convențional, nu m-ar fi abordat, în probleme dintre cele mai diverse, de la nevoi de consiliere în chestiuni academice și până la ajutoare ultimative ce anunțau iminența suicidului. Auto-cenzura, în acest context, nu mai funcționează la parametri știuți. Mi s-a cerut să fac ceea ce mă pricep să fac, dar și ceea ce nu sunt capabil să fac. Am fost gratulat cu calități pe care nu le am, după cum am fost pus și la colț. Am fost luat drept un guru sau un salvator, dar am fost și persiflat, etichetat, chiar înjurat. Mediul virtual poate deteriora sau încălca regulile bunei cuviințe. Întrucât normele încă nu sunt bine fixate, structurându-se din mers, acest cadru pare că poate adăposti orice fel de gesticulație, îngăduind fel de fel de ipostaze ale personalității noastre. Oricum, din acest punct de vedere, suntem la început de drum. Constatăm, pe zi ce trece, că fără el nu se mai poate. Dar, pentru a locui cum se cuvine în el, trebuie să-l amenajăm, să-l umanizăm, să-l normalizăm.
Și un ultim aspect: cuvântul virtual provine din latinescul virtus, care înseamnă forță, putere, virtute, excelență. El se referă la acel ceva spre care aspirăm, care ne ridică, ne mobilizează. Virtualul nu se opune realului, ci este, paradoxal, un predeterminant al lui. Încât, personalitatea care se vrea a fi poate să o înalțe valoric pe cea reală…