Timp si temporalitate – considerații psihopedagogice


Viața individuală se supune ritmicității, ordinii, reiterabilului. Actele noastre, gândirea ca atare, toate procesele psihice sunt sacadate, secvențiate, supuse unor ritmuri specifice. Care este sorgintea acestei ritmicități? De unde vin ordinea și repetitivitatea? Din rotirea pământului în jurul propriului ax? Din rotația pământului în jurul soarelui? Dintr-o mecanică a universului pe care încercăm s-o dibuim? Experiența a arătat că ritmul este înnăscut iar originea lui se pierde în univers. Ne naștem, probabil, cu o anumită structură a temporalității, cu o dispoziție pentru o anumită ritmicitate, după cum ne naștem cu o anumită structură anatomică. „Ritmul natural este un ritm endogen care, într-o ambianță dată, lasă loc ritmului exogen. Factorii sociali, cuplați cu factorii ecologici, joacă un rol foarte important în sincronizarea ritmurilor” (Racle, 1983, p. 82). Ceva este dat dar putem învăța să trăim și în alte repere temporale. Sincronizarea ritmurilor personale cu alte ipostaze ale ritmicității socio-culturale ne permite să căpătăm și să păstrăm eficiența acțională.

Percepția lumii înconjurătoare se face și prin intermediul timpului. Percepția nu este doar un act instantaneu, un proces transversal, realizat la un moment dat, ci și o procesualitate cumulativă, integrativă ce însumează mai multe date ale percepției. Memoria individuală sau colectivă șterge anumite diferențe sau accentuează pe altele. Variabilitatea orizonturilor temporale ne obligă să actualizăm din noianul unor elemente compozite pe cele mai înzestrate cu sens, pe cele care ne interesează la un moment dat, pe cele care au avut un mai mare impact asupra noastră. Unii psihologi (Fraisse, 1957) au încercat să evidențieze procesele care reglează achiziția și uzanța unor determinări ca durata, ritmul, secvența și orizontul temporal. Unele dintre aceste procese sunt de ordin natural și depind de alternanța zilelor și nopților, de proprietățile stimulilor utilizați – mai ales de intensitatea acestora. Alții sunt genetici și variază în funcție de vârsta și sexul subiecților, în timp ce alții sunt de natură culturală și dependenți de forța lor simbolică. Cum schimbările din natură sunt periodice, această ciclicitate se va transmite în mod firesc și organismului uman. Regularizările, mai întâi exogene, se vor transforma puțin câte puțin în endogene, dobândind o anumită independență de ritmurile externe care le-au generat inițial. Corespondența aceasta a avut drept efect armonizarea vieții cu schimbările cele mai importante ale mediului. Modificările organismului, devenite periodice, funcționează ca un adevărat orologiu natural, construindu-și la limită un timp al lor, propriu. În cazul omului, alături de tempoul strict biologic se adaugă și timpul construit, prin conștientizarea intervalelor și a duratelor. În plus, grație memoriei, omul poate reconstitui succesiunea schimbărilor trăite și poate anticipa schimbările ce vor veni.

Copilăria poate fi vizată și ca o perioadă de învățare a cadrelor temporalității. Copilul mic nu este capabil de a sesiza spontan ceea ce numim îndeobște durată. Prin însăși dezvoltarea sa bio-psihologică, el trăiește într-un continuum temporal, în clipa fără sfârșit. El dorește să-i fie îndeplinite toate hatârurile imediat; nu are timp să aștepte! Pe măsură ce va crește, se va învăța cu avatarurile temporalității. „Orice educație este dificilă și cere talente excepționale, dar cea privind durata este pe departe cea mai delicată. Alegerea unei profesiuni, decizia de a întemeia o familie implică de bună seamă reprezentarea a ceea ce trebuie să facem în viitor. Doar la un moment dat devine operațională această alegere, când se ia o decizie; dar anii anteriori pregătesc acest moment” (Guitton, 1985, p. 18). Sentimentul duratei, adică al timpului trăit dincolo de controlul nostru, se stratifică gradat, se dezvoltă și se nuanțează. Totodată, stăpânirea timpului, jalonarea intervalelor de timp pentru atingerea unor ținte, jonglarea cu duratele constituie un semn al dobândirii autonomiei cronologice, al maturizării raportării noastre la temporalitate. Societatea, școala, viața profesională impun numeroase reglementări și restricții privind respectarea unor repere de timp. Trăim într-o epocă a accelerărilor, a depășirii temporale, a unei încărcări exagerate privind timpul pe care îl avem la dispoziție. Mulți „scapă” de sub control timpul pe care îl trăiesc, devenind, printr-o inversiune curioasă, sclavii acestuia. Stresul temporal, atât de des întâlnit astăzi, poate cauza dereglări profunde ale personalității.

Orizontul temporal se constituie prin organizarea și ordonarea amintirilor pe care le incorporăm. Organizarea se poate edifica pe ciclurile temporale care individualizează amintirile, dar utilizând ca un for conducător necesitatea putinței de a reconstitui ordinea temporală a evenimentelor trecute. Prin acest joc al organizărilor, orizontul nostru temporal se dezvoltă dincolo de dimensiunile propriei noastre vieți. Istoria vieții personale se confundă sau preia secvențe ale istoriei celorlalți care ne-au premers sau cu care coexistăm. La un moment dat, nici nu mai știm dacă evenimentele rememorate sunt ale noastre sau ale altora. Printr-un soi de contaminare insesizabilă, amintirile personale poartă în ele pecetea amintirii „generalizate”, induse prin mecanisme sofisticate, ascunse, puse în aplicare de cei care se situează dincolo de noi, eventual care ne conduc.

Inserția în social presupune să interiorizezi reperele temporale ale grupului din care faci sau dorești să faci parte. Presiunea temporală este constrângătoare, dar aceasta este unul dintre reperele în concordanță cu care se organizează personalitatea ta. De altfel, atunci când cadrul temporal nu este trasat (sugerat, precizat, directivat,) apare stresul și dezorientarea. Armonizarea timpurilor individuale generează cooperarea și eficiența la nivelul colectivității. În acest joc adaptativ mutual, fiecare vine cu dinamismul și ritmicitatea proprie, negociind, într-un fel, propria dialectică a mișcărilor și acțiunilor. Psihologii sociali afirmă că variația gradului de stăpânire a timpului nu se oprește o dată cu stabilizarea din perioada adolescenței. Memoriile și alte activități de recuperare a datelor trăite, ce survin mai ales la bătrânețe, sunt adevărate producții de identitate sociale menite a rezista timpului. Din punct de vedere antropologic, s-a ajuns la concluzia că oamenii utilizează în mod diferit timpul pentru a-și întări sau conserva prestigiul sau forța, pentru a domina pe alții, pentru a se simți bine sau în siguranță. Se încearcă reactualizarea acelor episoade care procură confort, care „fac bine”, care te aduc „în față”, care atribuie celui ce-și „amintește” un anumit statut, o anumită poziție în societate.

Omul posedă un trecut și cucerește un viitor, adică se relaționează la un orizont temporal cu ajutorul căruia acțiunea prezentă dobândește conținut și sens. Durata propriu-zisă se evidențiază conștiinței pornind de la sentimentele noastre oarecum contradictorii, care iau conturul unor stări de întâmpinare a unor obstacole, adică a unor disonanțe dintre ceea ce facem acum și am dori sau trebuie să facem în viitor. Construirea orizontului temporal și evaluarea duratelor nu implică numaidecât o raportare exactă, reflexivă, eventual de ordin cantitativ, de punere completă în relație a datelor privind ordinea și durata care rămân în continuare destul de intuitive. Acest tip de raport se realizează la nivel superior, la etajul operațiilor intelectuale specializate ce constituie originea noțiunii de timp, trama abstractă a tuturor schimbărilor.

Ceea ce se poate percepe în timp, ca și în spațiu, este o anumită succesiune sau organizare a stimulilor. Când organizarea acestora este difuză sau haotică, percepem ceva indistinct, o continuitate vagă, fără nici un relief. Din moment ce ne fixăm atenția și încercăm să evidențiem repere, putem decela forme, intervale, cadențe, transformări. Ordonarea evenimentelor după succesiunea temporală (ce este înainte, ce este după), compararea duratelor, perceperea adiționărilor și diminuărilor temporale, a împărțirii duratelor în unități de timp, toate acestea se învață în perioada școlarității. În primele stadii de gândire a timpului, acesta este sesizat local și puternic contextualizat. Timpul se „amestecă” cu spațiul, ordinea spațială influențează ordinea temporală. Egocentrismul și ireversibilitatea sunt două trăsături primordiale de sesizare, pe axa genetică, a timpului. Avem de a face cu un timp oarecum primitiv, eterogen, indistinct, cu multe intruziuni spațiale și evenimențiale. O dată cu decentrarea gândirii, cu posibilitatea racordării la repere multiple (indivizi, evenimente etc.), subiectul își nuanțează relația cu timpul, sesizând ireversibilitatea acestuia, constanța duratelor, succesivitatea momentelor, simultaneitatea faptelor, coordonarea și dependența temporală a evenimentelor etc.

Termenul „timp” și experiența adiacentă (daca există așa ceva…) este expresia unei coordonări dintre mai multe schimbări reale sau posibile, în concordanță cu o instanță generatoare de semnificații sau cu un anumit program dinainte stabilit (să zicem, kantian, în mod a priori). În calitate de vector coordonator al mai multor schimbări, timpul este o formă de relație. Un raport între schimbări calitative și cantitative, un mod de articulare a evenimențialului spațial, static la cel evolutiv, progresiv. De aceea timpul este plural, este o interferență dintre fizicalitate și raționalitate, dintre obiectivitate și subiectivitate. Pluralitatea temporală este o arhitectonică destul de complicată, alcătuită din straturi, etaje, secvențe, cele inferioare condiționând pe cele superioare, acumulările și re-ordonările generând interferențe dintre cele mai complicate, organizări ce pot merge către concretizări dintre cele mai paradoxale (trecutul ce invadează prezentul, viitorul ce se edifică încă din prezent, prezentul care nu mai trece etc.). Ne întrebăm dacă nu cumva aceste treceri succesive nu au loc după un anumit program, după un Regulator Suprem care ar avea în evidență nu numai pluralitatea de evenimente, ci și momentele sau duratele intervențiile acestora pe scara derulării lumii. Poate că timpul este canavaua pe care o Raționalitate supremă – Divinitatea sau Dumnezeu – își țese Planul său și în care noi rămânem doar simple ființe candide, poate naive, dar mereu întrebătoare. Inclusiv în legătură cu …ce este timpul!

(Fragmente din Constantin Cucoș, Timp și temporalitate în educație. Elemente pentru un management al timpului școlar, Editura Polirom, Iași, 2002).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

[instagram-feed]