Comunicarea dintre spațiul virtual și cel real ține de complementaritatea/dualitatea existenței noastre și nu de rigiditatea instalării definitive doar în una dintre ele. A te plasa într-o lume virtuală nu trebuie să devină o obișnuită normală, de zi cu zi, ci o deplasare deliberată, voită, justificată în anumite circumstanțe, ce deschide un evantai de oportunități. Ne translăm în acest spațiu nu din obișnuință, ci pentru că la un moment dat avem o nevoie, un imbold, un interes. Cu alte cuvinte, e de dorit să rămânem instalați bine în realitate. Cu cât vom fi mai „realiști”, cu atât ne vom bucura mai mult de „irealitate”. Ne inserăm într-un grup virtual pentru că în cel real posibilitățile noastre sunt mai limitate (distanță mare, lipsa de timp, din considerente intime, din dorința de anonimizare etc.). Ciber-spațiul deschide noi frontiere care aduc nu numai liniște, ci și nedumeriri. Ca și situațiile concrete ale lumii reale, cele din spațiul virtual sunt și ele, de bună seamă, generatoare de probleme. E nevoie de o nouă învățare: să conviețuim cum se cuvine în acest perimetru.
…Educația, prin definiție, este evident potențatoare și „virtualizatoare”. Ea împinge actualul înspre virtualul, ce doar secvențial și progresiv (se speră!) a se realiza. Asistăm astăzi însă la un puseu în ceea ce privește virtualizarea educației, la ivirea altei „fețe” a acesteia. Avem de a face cu o înscriere expresă a formării sau a unor etape ale acesteia pe un palier explicit virtual. Înmulțirea liniilor de instruire deschisă și la distanță, includerea cyber-culturii ca un nou referențial în învățare, atragerea internetului ca sursă și mijloc didactic, multiplicarea în timp real a legăturilor dintre partenerii educației mediate de calculator, raportarea la cyber-spațiu ca mediu privilegiat, informatizarea educației în genere constituie exemple concludente ale evoluției enunțate. Nu înseamnă că totul în materie de educație se mută dinspre actual către virtual. Fără o necesară și precisă actualizare (a unor cunoștințe, deprinderi, valori), nu poate fi vorba despre virtualizare. Ceva nu poate să apară din nimic. Virtualul se adaugă, firesc, la conduitele care s-au realizat prin programele educative clasice.
…Mișcarea de virtualizare a formării va modifica profund stilul de raportare la cunoaștere, vizibil la nivelul a două componente: nivelul tehnic, prin apariția și specializarea unor medii în direcția formării, și nivelul pedagogic, prin reconfigurarea eșafodajului metodic specific înspre autonomizarea persoanei, învățarea prin colaborare și co-generarea conținuturilor învățării. Auto-învățarea on-line, co-învățarea în comunitățile virtuale, renunțarea la ierarhizarea actorilor în dispozitivul formativ conduc la o elaborare fractală, hiper-textuală a capitalizării și răspândirii cunoașterii. Cunoașterea nu mai este un dat, ci o realitate emergentă, mobilă, cumulativ-generativă. Relația profesor-elev se cere a fi regândită în noul context. Formatorul încetează de a fi un simplu orator, ce expune cunoștințe, poziționându-se de acum încolo mai ales ca un tutore, un acompaniator al educatului pe drumul cunoașterii. Educatul devine responsabil, ca și coechipierii lui de actul în care este antrenat, construindu-și sau reorientându-și traseul în funcție de voința și ritmul propriu.
… Noile tehnologii de informare și de comunicare se impun ca mijloace de a parveni la idei, de a rafina inteligența, de a vedea, de a simți, de a face. Oricât de sofisticate ar fi, ele reiau funcțiuni, la altă scară, a unor situații de comunicare mai vechi. Având valențe pozitive sau negative, teoretice sau practice, nu mai putem face abstracție de ele. Devin niște valori, prin care accedem la alte valori. Întreaga cultură, ca și modul de a ajunge la ea, se reconfigurează odată cu apariția acestora. Procesul învățării este sprijinit (tutelat) prin noile instrumente de amplificare cognitivă. De fapt, ele sunt un fel de prelungiri ale funcțiilor psiho-mentale sau somatice omenești: polimorfism senzorial, interactivitate maximală, putere memorială extensivă, exploatarea combinată a surselor de cunoaștere, posibilități infinite de manipulare și conexiune simbolică, retroacțiune inversă, permisivitate la real și la imaginar. Este o supra-umanitate, un efect al proiectării năzuințelor noastre dintotdeauna. Defectele lor sunt „efecte secundare” ale avantajelor adiacente: reducția realului la scheme ideale aseptice și simplificate, inflație haotică de informații și incitări, primatul excitației asupra inhibiției, a reușitei cu orice preț în defavoarea reflexiei, a imediatului asupra termenului lung, a fragmentarului asupra întregului. Ambivalente ca orice invenție tehnică, aceste instrumente clatină edificiul didactic, generând pe lângă facilități și alte întrebări: ce mai este învățarea în era digitală, cum putem accede la cunoaștere cu aceste instrumente, prin ce se diferențiază cunoașterea umană față de cea adusă de mașini, cum le articulăm pe acestea, pentru ce, în ce condiții?
…Cunoașterea nu mai constituie o podoabă pe care și-o arogă unii sau alții, un accesoriu de fațadă, cu caracter simbolic, care va conferi putere suplimentară, indirectă celor ce se cred a o deține; în societatea modernă, orice formă de cunoaștere dar și de acces la ea reprezintă o forță propriu-zisă, creează noi oportunități de a acționa, de a întreprinde concret, de a schimba o stare de lucruri. Achizițiile cunoașterii aduc o mai mare marjă de mișcare, de alternative acționale, de libertate. Nu se poate întreprinde nimic dacă nu se pleacă de la o anumită „info-structură”. A cunoaște mai mult înseamnă a te ghida după aliniamente date. suplimentare, a fi cu un pas mai în față, a reconfigura în cunoștință de cauză transformările ulterioare. Cunoașterea nu mai este o constatare ulterioară ivirii unor stări de lucruri, succedentul unor fapte, ci antecedentul, condiția lor prealabilă de emergență. Cunoașterea nu rămâne doar constatativă, ci constructivă. Cunosc ceva nu doar după ce acesta apare, ci ca acel ceva să apară! Știința nu mai este doar cheia dezlegării enigmelor lumii, ci a evoluției, progresului ei (dacă există așa ceva). Ne fasonăm realitățile în concordanță cu ceea ce știm (dinainte) despre acestea. Cunoașterea predetermină faptele. Nu te-aș căuta, dacă nu te-aș fi găsit – cum spune filosoful.
…Socializarea tinde să dobândească o dimensiune nouă, una extensivă, integrând și experiențe atipice, cele de ordin virtual, descărnate de concretețea contactelor sau trăirilor directe. Noile sisteme de conectare și de comunicare pot accelera capacitățile comunicaționale, imaginative sau inventive, dar le și pot încetini sau stopa dacă nu sunt utilizate în chip judicios și, mai ales, dacă sunt utilizate în mod univoc. Instrumentul este cu atât mai bun cu cât el face ca elevul să treacă de la statutul de utilizator la producător. Oricât de performantă ar fi noua tehnologie, aceasta se cere a fi completată cu strategii tradiționale, clasice de performare a abilităților umane. E bine să știm să comunicăm cu sau prin calculator, dar și cu cei din preajma noastră. Contactul viu, direct, colocvial, personal cu cei din jurul nostru sau cu propria persoană nu poate fi înlocuit plenar niciodată cu nici o tehnică, oricât de sofisticată ar fi. Poveștile bunicilor de altădată, în fața focului din vatră, nu-și vor găsi echivalentul în nici o interpelare intempestivă prin intermediul noii variante a programului de chat achiziționat. Și aceasta din urmă e binevenită, …dar este altceva!
… Nu trebuie uitat că tot acest mediu este unul creat, artificial, adăugat, suprapus peste cel natural care tinde să se eclipseze, să se dilueze, să dispară. Comunicarea naturală, directă, față în față devine „o floare rară”, își pierde din importanță, se estompează. Interacțiunile clasice dintre oameni (prin interpelări, negocieri, confesări etc.) par să intre în recul. Colocvialitatea și căldura contactului direct sunt înlocuite de exactitatea și rigiditatea formulelor tipice, a „protocoalelor” impersonale, abstracte. Am ajuns să purtăm „discuții” pe internet, să participăm la „forumuri”, să comandăm mărfuri, să plătim, să ne consultăm cu medici sau să ne „confesăm” spiritual stând separați unii de alții, la distanțe mari, asistați, firește, de calculator. Aproape totul tinde a se disponibiliza „la distanță” (educație, bunuri, bani, sentimente…). Se poate naște o nouă societate – a anonimilor, mai puțin responsabilă, unde prea multe sunt permise (vezi cazul bullyng-ului informatic). Și, în ciuda aparențelor de apropiere, de comunicare, dispare comuniunea, oamenii devin tot mai izolați și însingurați în fața unor mașini inerte. Din dorința unei comunicări maximale se naște iminența unei apropieri …minimale!
…E bine să avem o viziune optimistă și cumulativă privind aportul unei tehnologii care apare la un moment dat pe scena socio-culturală. Nici o nouă tehnică nu o înlocuiește pe una veche, ele co-ființând sau interferându-se reciproc (prin apariția internetului, nu a dispărut cartea). Scriitura nu a distrus oralitatea, după cum telefonul nu a făcut dispărută scrisoarea. Fiecare tehnologie dilată și nuanțează ecosistemul social, relațional, formativ. Nimic nu se pierde, ci totul se filtrează, se reașează, chiar dacă în proporții și inter-determinări diferite. NTIC transpuse în educație, de pildă, conduc la regândirea unor statute și roluri, obligă la spargerea vechiului binom al învățării (profesor-elev), făcând loc unei alterități tehnice (ordinatorul), dar și altor actori peri-școlari, cu funcții bine precizate (tutori, consilieri, administratori, experți). Clasa de elevi nu mai rămâne un spațiu protejat, izolat și închis față de lume. Noi actori tind să intre în ea: savanți dar și idioți, profesioniști dar și intruși, oameni de bine dar și șarlatani, raționali dar și duși cu pluta.
(Extrase ușor „up-datate” din lucrarea noastră, Informatizarea în educație: aspecte ale virtualizării formării, Editura Polirom, Iași, 2006).
Super. adevărat.