În materie de educație, semne bune anul n-are!…

După aproximativ două luni de la instalare, noul ministeriat al educației, tutelat de doamna Ecaterina Andronescu, nu numai că ne dezamăgește, dar ne și uimește prin propuneri care de care mai ciudate, deconcertante, neîntemeiate, adumbrite, bramburite. Ca cineva care este trezit înainte de vreme (sau pe nepusă masă), vorbește că trebuie să vorbească, spune vrute și nevrute, dă din colț în colț, dă cu oiștea-n gard.

Să le luăm, oarecum, pe rând.

1. Că problema plagiatului (la doctorat sau altceva) este una minoră și că nu trebuie să o supradimensionăm în raport cu alte provocări ale educației. Ba da, Doamna Ministru, asta este o boală instalată deja în sistem, care trebuie avută în vedere permanent, chiar prioritar, când circumstanțele le impun. Nu e un comportament „inteligent” politic, pentru un demnitar ce reprezintă zona educației, să etaleze un astfel de punct de vedere. Fără a institui o „poliție academică”, care să re-evalueze tot ce s-a realizat în materie de producție științifică până acum (pe „vremea mea”, nici nu se imagina ca o teză de doctorat să poată fi pastișată), atunci când apar suspiciuni sau probe evidente, cercetările trebuie continuate, verdictele trebuie date, măsurile trebuie luate.
2. Că trebuie redus numaidecât, acum, numărul de ore la unele discipline pe diferite cicluri de învățământ. Recunoaștem, chemarea sună bine, e valabilă, e ademenitoare, e populistă, dar operarea acestei schimbări nu e oportună în acest moment, în plin proces de implementare a curriculumului, tocmai renovat, la gimnaziu, și în curs de regândire, la liceu; o astfel de schimbare nu numai că perturbă procesul de implementare a noului curriculum (numai ce s-au editat manuale pentru a V-a și a VI-a, cu avatarurile subsecvente), dar ar trebui corelată cu alte decizii de politică educațională care să vizeze re-calibrarea normei didactice a profesorului, stabilirea unui alt raport dintre programul obligatoriu și cel extra-curricular al elevului, reconfigurarea programului de lucru al profesorului la nivelul școlii astfel încât, din punct de vedere social, corpul profesoral să nu fie amenințat prin pierderea locurilor de muncă sau prin desconsiderarea simbolică a statutului disciplinei pe care o predă.
3. Legat de ce este mai sus, se scurtcircuitează sau se anulează un program de formare a profesorilor (CRED), deja dimensionat, aprobat și aflat în fază de început de derulare, pentru aplicarea noului curriculum, pe care tocmai intenționat să îl schimbați „din condei”.
4. Că trebuie activată învățarea remedială, care să aibă în vedere „repararea” sau eliminarea unor carențe – de progres sau nivel de competențe  – ale unor categorii de elevi, prin prescrierea unor ore suplimentare pentru aceștia; propunerea pare a fi problematică, din mai multe puncte de vedere: a) se bazează pe o filosofie uniformizatoare și egalitaristă, în conformitate cu care toți elevii trebuie să ajungă la aceleași competențe (indiferent de profilul lor intelectual, aptitudinal), când, pedagogic și deontologic, ar fi corect ca fiecare să fie orientat către acea zonă a realizării de care este în stare (unui copil dislexic, de pildă, dar care are o gândire matematică foarte bună, degeaba îi prescrii mai știu eu câte ore de citire în plus);  b) trebuie să „amenajăm” sau să „șlefuim” imaginea elevului/clasei/școlii, astfel încât aceasta să fie în concordanță cu așteptările exigențelor suprapuse, să „dea bine”, să corespundă unor criterii exterioare, abstracte, și nu intrinseci particularităților și mediului proxim al apartenenței elevilor; c) se creează falii între diferite discipline (și chiar discriminări sau inegalități între profesori) în legătură cu angajarea acestora pe linie remedială: vor fi supra-solicitați o serie de profesori (de română, matematică etc.) în detrimentul altora (de sport, muzică, desen etc.); în fine, pe ce bază legislativ-administrativă îi veți obliga pe unii profesori să rămână în școală după orarul aferent?
5. Că până la nu știu care dată, fiecare elev va avea pe bancă o tabletă sau un laptop; zău, și ce sa facă cu ele, să joace „bambilici” sau să acceseze videoclipuri deocheate prin pauză?; avem noi structuri de conținut pregătite pentru a fi utilizate de aceste mijloace?; se știe prea bine că pentru a transla conținuturile clasice în cele virtuale e nevoie de o întreagă industrie, de multă creativitate didactică și tehnică, prin care să re-creeze noile variante de conținut depozitate în platforme informatice adiacente; sunt pregătiți profesorii pentru a preda utilizând noile tehnologii?; nu cumva ambiția asta sună a „tichie de mărgăritar” care să ascundă „chelia” învățământului nostru?
6. Că un ministru trebuie să devină un factotum, un artizan singular, un „guru”, un „salvator” al învățământului românesc (prin zicerea dumneavoastră: „am puterea și determinarea de la Dumnezeu pentru a aduce ceva în plus în învățământ“); nu este corect să luăm în deșert sau să invocăm numele lui Dumnezeu unde și când nu trebuie; din păcate, în prezent, nimeni nu mai poate deveni nici măcar un „Spiru Haret” al învățământului românesc, date fiind amploarea, adâncimea și multitudinea problemelor de rezolvat, în continuă extensie, complexitate, impredictibilitate; sarcina unui (bun) ministru este (doar!) să sesizeze direcții evolutive, să identifice și să motiveze experți pricepuți, să coaguleze energii acționale benefice, să activeze politici publice realiste, bazate pe cunoaștere, constatare, prognosticare, să aibă încredere în alții și mai puțin în propria competență, dorință, viziune, proiecție subiectivă.
7. Că prin intervenții secvențiale, punctuale, pompieristice (adică, unde „focul” este mai tare), se poate însănătoși un sistem, ce reclamă o abordare integrală, plenară, radicală; anunțata lege a educației (a-propos, reducerea numărului de ore va fi asumată de viitoarea lege, sau ne va obliga să schimbăm …schimbarea tocmai propusă?) realizată și votată doar de actuala coaliție la putere, nu va avea cumva aceeași soartă precum legea în vigoare, care a fost „schimbată la față”, de urmașii diriguitorilor educației ce cu onor îi reprezentați? Un ministru vizionar al educației, indiferent de profilul sau sprijinul politic, nu ar trebui să asigure o cât mai mare reprezentativitate și bază de susținere a unui proiect – invocat și arborat – a fi de țară?

PS. Prezentul articol reprezintă o perspectivă în continuă amenajare, extensiune, nuanțare. Mulțumiri anticipate pentru cei care mă vor ajuta cu sugestii sau precizări suplimentare.