Despre meditații sau învățământul „paralel”

Vom spune, dintru început, că învățământul paralel se referă la „meditațiile” făcute de elevi cu profesori „particulari” pentru a trece unele examene sau a lua o notă mai bună. Acesta apare și înflorește când sistemul de învățământ este închistat, retardat, modelat după principiile unei  selectivități constrângătoare ce ajunge să altereze tot ce se întâmplă în procesul clamat ca a fi educativ.

De fapt, cum stau lucrurile? Sistemul de învățământ este atât de prost dimensionat (prin conținuturile predate, prin țintele supra-dimensionate avute în vedere, prin practicile evaluative) încât el nu poate să răspundă propriilor exigențe în virtutea căruia funcționează și pe care le arborează la tot pasul. Elevul vine la școală și „învață”, dar nu tot, îi mai rămâne un „rest” ce trebuie deprins altundeva, cu altcineva. Exigențele la unele examene sunt mari, peste puterea sistemului de a le activa direct, în școală, în conformitate cu probe de testare a nivelului (inventive, tot mai solicitante) competențelor elevilor. În plus, se tot inventează „portițe” și zăgazuri selective așa, ca să ne aflăm în treabă, și a demonstra, celor din „exterior”, cât de serioasă este învățătura. Un sistem de învățământ care „secretează” așa ceva se descalifică prin el însuși, demonstrând, astfel, cât de „bun” e, care e altitudinea valorii lui. Un elev care are nevoie de o a doua „școală”, după ce se întoarce de la școală, acela este un copil ne-norocit (fără noroc, am vrut să zic). Iar școala respectivă nu-i deloc școală.

Desigur, avem în vedere și excepțiile, când unii elevi cu posibilități sau talente, suportă sau pretind astfel de tratamente individualizate înafara școlii, în familie, la nivelul unor structuri educaționale formal (sau mai puțin formal) instituite. Un viitor pianist, matematician, sportiv etc. ar avea nevoie de ceva sprijin de acest tip. Dar a obliga o bună parte a elevilor, cel puțin în anumite momente (trecerea de la un ciclu școlar la altul), să suporte un astfel de calvar, este una dintre cele mai mari perversități ale învățământului românesc.

Credem că procesul de recrutare și de selecție a elevilor este unul defectuos, clădit pe principiile unei meritocrații abstracte, pe capabilități afișate care nu iau în calcul circumstanțe și evoluții posibile. Se lucrează pe mai departe, la nivelul factorilor de decizie, dar și al mentalului unor profesori, cu un model abstract de elev, unul ideal, cel din manualul de psihologie școlară, când, de fapt, acesta este o ființă vie, dinamică, ce nu intră întotdeauna în clișeele care ni se servesc. Învățământul nostru a dezvoltat un „cult” al examenului și concursului din care nu mai putem ieși. Fetișizarea examenului, transformarea lui în momentul nodal al evoluției unei ființe este o mare greșeală. E ca și cum ai decreta că viitorul unei persoane depinde de starea și prezența de spirit dintr-o anumită zi, dintr-un anumit ceas. Dar ceea ce a fost  probat, pană atunci, și care anunță ce urmează, nu contează?

Statuarea acestor examene „naționale” în rampe ultime de selecție sau de decizie generează o sumedenie de efecte perverse de o mare nocivitate: rețele de meditatori, o piață a meditațiilor, tertipuri de constrângere a elevilor și părinților de a se deda la așa ceva, intrarea pe arenă a sistemului de „fasonări” și  intervenții ulterioare. Cât e de greu să pătrunzi pe „piața” meditatorilor, cât e de dificil să faci rost de un profesor bine „cotat”, ce efort trebuie să depui pentru a-l determina să-ți vină acasă.

Din ceea ce cunosc, numai la noi se naște o astfel de „febră” a examenelor. Copii bătuți toată ziua la cap, vânătoare de „profi” dispuși să-și facă bine treaba, identificarea broșurilor cu variantele de subiecte și rezolvările corespunzătoare, certuri în familie, stress cu nemiluita etc. Alții, de prin alte părți, știu să-și rezolve cu calm aceste lucruri. Fără mare gălăgie, fără irosiri de energie. Aproape că nu se simte cum se trece de la un nivel la altul al școlii, fără tensiuni și zvârcoliri. Selecția se face în timp, fără concentrări, fără campanii. Elevul, pe baza unor fișe sau descriptori privind competențele atestate și evoluțiile posibile, este orientat, din timp, pas cu pas, acolo unde trebuie. Iar unele teste care se dau, pentru ierarhizări sau departajări, nu presupun „industrii” de pregătire suplimentară în acest sens.

2 comments

  1. Ce bine ați descris situația, domnule profesor! Toți suntem obligați să suportăm la un moment dat, fel de fel de situații aberante. De exemplu, la liceul din comuna noastră, peste 100 de copii au optat pentru singura clasă de profil uman.
    Aberația: vrei să studiezi științele umaniste? Învață matematica!

  2. Felictari domnule profesor! Ati inceput sa vedeti consecintele celei mai perverse doctrine de guvernare occidentala, liberalismul, instalat la guvernarea Romaniei imediat dupa lovitura de stat din 1989 (doctrina modelatoare a celei mai antidemorate, antiromanesti si autodistructive constitutii din istoria tarii noastre: https://www.academia.edu/34214373/CONSTITU%C5%A2IE_PENTRU_DEZVOLTARE_DURABIL%C4%82_VERSUS_CONSTITU%C5%A2IE_PENTRU_PRIVILEGII
    Sistemul capitalist creat de aceasta doctrina, conduce omenirea la autodistrugere (conform studiilor celor mai reputati savanti occidentali: „Limitele cresterii”, „Omenirea la raspantie, etc), daca nu va fi inlocuit rapid prin vointa majoritatii populatiei, constientizare de invatamantul superior asupra caracterului sadic, perfid şi retrograd al acestui model. Inlocuirea lui cu modelul „calea a treia” (iugoslav creat de Tito, chinez actual, etc.) este singura sansa de supravituire a omenirii si salvare a echilibrului cu natura si valorile umaniste.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

[instagram-feed]