Să mergem la teatru. Dar ce aflăm acolo?

Faptele

În urmă cu câteva săptămâni, un spectacol al Teatrului Național din Iași a fost oprit intempestiv de un profesor, ce venise împreună cu elevii săi, pe motiv că discursul actorilor conținea expresii licențioase, în dezacord cu ceea ce în mod obișnuit se aștepta. După retragerea elevilor – și, bănuiesc, și a profesorului, spectacolul a continuat, dar incidentul nu avea cum să fie trecut cu vederea de cei care au fost de față, de mass-media și de opinia publică, în genere. Unul dintre actori a ripostat imediat după spectacol – într-un limbaj neaoș, urmând aceeași „linie” stilistică precum cea a personajelor din piesă – pe o rețea de socializare, incriminând abuzul profesorului. Profesorul însuși și-a apărat poziția reclamând o serie de standarde deontologice specifice statutului său în raport cu care a acționat. Au urmat opinii pro și contra – și pentru o parte, și pentru cealaltă. Unde s-a greșit? Cine poartă vina acestei întâmplări?

O dublă poziționare (față de unul și același fapt)

Judecate în sine, cele două atitudini par credibile și se susțin prin argumente ce vin dinspre cele două teritorii ce-și au dinamica și logica lor. Un act artistic este altceva decât o secvență de realitate și se ghidează după alte principii și „reguli de formare” decât realitatea ca atare. Ficționalitatea operei își rezervă o largă marjă de libertate în raport cu constrângerile și normele vieții reale. În structura ei se pot insera și fapte reprobabile, stări „urâte”, blamabile dar care pot fi sublimate artistic, unitatea de sens și mesajul final justificând, în cele din urmă, astfel de metamorfozări la nivel formal sau de conținut. Să nu uităm că și urâtul este o categorie estetică (ne-o spune Karl Rosenkranz, un realist estetician german), cu aceeași demnitate axiologică precum alte categorii estetice. Pe de altă parte, nu trebuie să pretindem de la artă să devină discurs moralizator, acțiune didactică sau platformă de idei, substituind, în acest fel, factorii în drept pentru astfel de acțiuni specifice. Arta are o incidență purificatoare și formativă nu direct, explicit, ci prin mecanisme fine ce țin de reverberații mai complicate în plan subiectiv, prin „absorbții” și „combustii” specifice și deseori pe termen lung. Din alt punct de vedere, de gestiunea și funcționarea unui fapt artistic răspunde instituția emitentă (teatrul – cu oamenii lui) și nu beneficiarii ei (publicul). Un teatru are dreptul să propună ceva, iar publicul să dispună – după bunul plac și în cunoștință de cauză. Nu cred că omul de pe stradă are dreptul să intervină în intimitatea construcției sau derulării unui act artistic. „Validarea” valorică nu se face prin plebiscit sau alte gesticulații „democratice”. Altfel ne-am „amesteca” fiecare dintre noi în toate (în virtutea pretenției că ne-am pricepe) și nu am mai ști cine răspunde de una sau de alta și care ne sunt responsabilitățile sau competențele ce trebuie să ni le arogăm.

În ce privește perspectiva dascălului, este de datoria lui să identifice și să exploateze și alte prilejuri formative decât cele prezente în spațiul școlar, prin intermediul activităților zise extra-curriculare. A face o excursie tematică, a ține o lecție într-un muzeu sau la o casă memorială, a merge la un film sau la un spectacol sunt ocazii sau alternative acționale care „rotunjesc” și dau un alt sens educației stricte din clasă. Premisa de la care dascălul pleacă e că tot ce „mișcă” în spațiul culturii e și consistent cu valorile morale sau educă în mod automat. După cum se poate constata, tot mai puține surse exterioare școlii conțin sau predispun la mesaje educogene. Orizontul mediatic – mai ales cel realizat prin televiziune și internet – funcționează pe baza altor criterii (economice, pragmatice etc.) și este din ce în ce mai „infestat” din acest punct de vedere. Singurele mijloace „sigure” par a fi cele considerate „tradiționale”: teatrul, filarmonica, alte lăcașuri de cultură sau de cult. Aceasta este doar o presupoziție, ce trebuie însă verificată. Nici aici, după cum se vede treaba, nu mai ești sigur. Poate că ar trebui un sistem de presemnalizare, pentru o producție artistică, care să sugereze date privind categoriile de vârstă cărora li se adresează sau să evidențieze alte restricții specifice. De aceea, e obligatoriu pentru profesor să verifice orice „ofertă”, din cel puțin trei puncte de vedere: dacă mesajul corespunde puterii de înțelegere și de semnificare a publicului școlar, dacă este rezonant sau corelativ cu obiectivele instructiv-formative ale instituției școlare și dacă acest mesaj este „calibrat” valoric cu registrele deontologice ale instanțelor educaționale. Orice inadecvare din acest punct de vedere conduce nu la un surplus de educare, ci la de-formare, la accidente pernicioase, stânjenitoare pentru elevi și profesori, deopotrivă.

Învățătură (de …ținut minte!)

Până una alta, din această întâmplare (nu o socotesc numaidecât nefericită), e bine să extragem câteva învățăminte. Dat fiind că ofertanții de producții artistice operează în și pentru spații publice, e bine să fie mai expliciți în legătură cu eventualele restricții sau să atenționeze virtualul public în raport cu unele elemente de conținut (lucru care s-a și întâmplat referitor la spectacolul de care pomeneam, între timp afișul incluzând o asemenea precizare). Cât privește corpul profesoral, e obligatoriu să fie mai circumspect atunci când ambiționează deschideri și descinderi către alte medii cu potențial educogen, care scapă unui control didactic. Se știe că tot ce „intră” în școală (conținuturi stipulate prin programe, manuale, mesaje specifice etc.) este atent selectat, didacticizat, controlat din punct de vedere psihologic, pedagogic, deontologic. Nu același lucru putem pretinde și mediului artistic, în continuă mutație, efervescență, experimentare. Arta vie, autentică, în „facere” scapă normelor și regulilor întronate de școală. Ar fi contraproductiv și nefiresc să se întâmple altfel…

1 comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

[instagram-feed]